Cinematografie nouăzecicistă

Povesteam cu Lore că aparent filmele în care apare Brad Pitt, şi mai ales filmele în care apare fundul gol al lui Brad Pitt, sunt deseori considerate filme de succes. Troy, de exemplu, cu un Ahile care se trezeşte dimineaţa dintre iubitele lui. Meet Joe Black, care are un Brad Pitt tânăr şi al naibii de frumos în rolul principal. The Curious Case of Benjamin Button, care merge pe acelaşi principiu de personaj supranatural cu muşchi faini, mutră patibulară, păr blond şi ochi albaştri, ce încearcă să se adapteze umanităţii şi mai ales umanităţii unei tipe.

Dar oricât de palpitant ar fi fundul lui Brad Pitt pe post de subiect de blog... Nu acesta este motivul pentru care am început să scriu. Am văzut în ultimul timp două filme foarte bune circa 97-98, unul dintre ele fiind mai sus pomenitul Meet Joe Black, iar celălalt Gattaca. Luate în ordinea cronologică în care au fost vizionate, aş începe prin a spune că Gattaca este un film extraordinar. Mai mult, e un film care mie cel puţin îmi vorbeşte despre voinţă, despre autodepăşire şi despre demnitate umană. Categorizat ca Science Fiction, toate elementele se omogenizează în Gattaca: povestea devenirii sau echivalentul cinematografic al unui bildungsroman, firul poliţist, familial, amoros, precum şi conceptul de validitate genetică superb transpus şi lipsit de kitschozitatea clasic atribuită. Ethan Hawke şi Jude Law joacă superb, chiar şi Uma Thurman, a cărei mutră nu m-a încântat niciodată, e credibilă ca o adevărată ariană a viitorului.

Meet Joe Black este de asemenea un film care surprinde umanitatea. Sub camuflajul unei poveşti de iubire imposibile, de fapt filmul se impune prin conceptul de viaţă plină, de evenimente ce merită trăite, despre fericire. De când eram mică, am câteodată o frică imensă de moarte, de faptul că undeva, cândva, voi înceta din existenţă, dar Meet Joe Black ia această frică şi o întoarce într-un mod superb asupra vieţii aşa cum este ea. Îmi împărtăşeşte mica filosofie conform căruia fiecare moment trebuie stors de fiecare picătură de fericire pe care o conţine, doar aşa ştiu că nu voi regreta mai târziu nimic. Pentru că eu sunt suma tuturor alegerilor mele, a tuturor greşelilor şi evenimentelor frumoase, a tuturor cărţilor pe care le-am citit, algoritmilor pe care i-am scris şi raţionamentelor pe care le-am făcut. E un film neapărat de văzut, dacă nu pentru mesaj atunci pentru rolurile superbe făcute de Sir Anthony Hopkins şi Brad Pitt. Iar dacă nici asta nu vă atrage, am spus mai sus că Brad Pitt apare dezbrăcat, nu?

Cât despre mine, am de văzut "Stiva" lui Schindler şi Before Sunrise. Distracţie!

1 Response to "Cinematografie nouăzecicistă"

  1. Yo-NuTZ November 23, 2009 at 5:23 PM
    Frumos, da (filmele, nu fundu' lu Brad Pitt, ca deh, sunt baiat :P ). Sunt curios, in recentul film Inglorious Basterds a lu Quentin Tarantino, s-o fi vazand vreo buca de Brad Pitt? Soon o sa-l vad si revin cu detalii