REAL CRIMSON

Am fost nevoită să asist, astăzi, la o superbă demonstraţie de ipocrizie publică, condimentată cu scandal, din partea unei tipe cu limbă ascuţită.

Aşadar intru în magazin, unde o individă între 40 şi 50 de ani se certa de mama focului cu vânzătoarea, care avea cam jumătate din vârsta "distinsei"... Intriga a fost o sumă de 1 leu pe care cică vânzătoarea nu l-ar fi dat ca rest. Văzând că scorpia de clientă îşi scoate cele 3 capete şi cele 5 limbi despicate, tipa îi dă un leu. Ete, na, asta să o calmeze pe tanti? Nici vorbă, ea dacă vrea harţă, asta să i se dea.

- Domnişoară, te rog să nu vorbeşti nerespectuos cu mine. [Deşi nu îmi amintesc să fi auzit ca vânzătoarea să treacă la un registru de tutuială, sau să îşi fi insultat clientela în vreun fel]
- Nu am vorbit.
- Poftim? Vezi că poate o încurci.

Văzând că nu se gată scandalul, o altă tanti, pe la 60-70 de ani, iţeşte capul din cabina de probă şi zice "Doamnă, dar nu a spus nimic! Dumneavoastră sunteţi cea care este nerespectuoasă!". Bang, punct ochit, punct lovit, scorpiei i se multiplică mai sus pomenitele capete:

- Tu de ce te bagi, hoaşcă ce eşti? [asta venind de la cine pretindea respect mai devreme]
- Oricum, aşa ca mine veţi ajunge şi dumneavoastră.
- Da' nu e treaba ta, spurcăciune. Că arăţi de parcă ai avea o sută de ani!

Cu acestea zise şi cu multe altele bombănite până la ieşire, tanti 40-50 îşi ia leul şi îl trânteşte plină de furie în portmoneu, lăsând-o pe vânzătoare aproape în lacrimi [poate de nervi, poate de ruşine] şi pe interlocutoarea din cabină înapoi la hainele ei.

Chestii precum astea mă fac să îmi fiarbă sângele. Cum îşi permite individa asta ordinară şi toate cele de teapa ei să insulte oameni în public, să ceară respect din partea celor mai tineri dar să nu acorde acest respect celor mai în vârstă? Mama tot timpul îmi spune că mă iau de toţi dezaxaţii pe blog şi că nu merită. Totuşi, o parte din mine, o mică, minusculă parte, speră ca odată şi odată femeia asta să se recunoască între aceste rânduri. Ruşine să vă fie, doamnă.

Erau mai demult cărticelele acelea mov cu codul bunelor maniere din care ţin minte că ne citea şi doamna învăţătoare. Am observat că pe unele ediţii, ceva mai recente, scrie Codul bunelor maniere astăzi. Şi stau să mă gândesc de unde până unde se poate aplica ASTĂZI un set de reguli din secolul trecut, care ţine mai degrabă de obiceiurile gentlemanilor cu joben şi domnişoarelor pudice - oribil cuvânt! - cu crinoline şi umbreluţe de soare. De fapt, nu sunt eu cea care se întreabă toate astea, ci doar constat cum se comportă cei din jurul meu.

Îmi pare rău că nu sunt o ţaţă şi că nu pot spune oricui ceea ce gândesc. Sigur că, mai apoi, regret că nu i-am zis ţugulanului că e ţugulan, sau bădăranului că e bădăran, dar asta e altă poveste. Şi apoi cam degeaba scriu pe blog, dacă nu aude cine trebuie să audă.

Nu sunt deloc o fiinţă împotriva umorului şi pot accepta glume dintre cele mai deplasate, atâta timp cât sunt făcute de prietenii mei sau de cunoştiinţe apropiate. Nu e mare filosofie: dacă ne-am jucat în nisip când eram mici sau dacă ne-am julit genunchii pe uliţă, dacă ne jucam mâţă în curtea şcolii sau chiar dacă am discutat împreună despre pseudoreverberanţa etico-morală contrastantă a intrinsecului uman în ipostaze beligerante/pacifiste, atunci poţi să faci bancuri despre mine. Altfel nu.

E o chestie de fineţe... Dar hai că se poate!