REAL CRIMSON

Nu îmi stă în obicei să abordez probleme religioase. Asta pentru că fiecare are dreptul să readă în ce vrea şi în cine vrea. Atât timp cât nu înalcă drepturile mele fundamentale, sau drepturile mai multor oameni, n-am nimic cu nimeni, nici cu forumiştii zeloşi, nici cu ateii militanţi. Eu una nu mă apuc să fac propagandă în niciun fel, iar atunci când iau atitudine, nu mă bat cu pumnul în piept că doar eu am dreptate.

Totuşi, din când în când mai apar şi specimene mai mult decât aparte, precum părintele Toadere [click pentru ştire], care, de-al nostru din Cluj, s-a căznit să scoată o nouă listă cu păcate, una tragicomică şi adresată părinţilor. Aşadar:

Părinţii păcătuiesc atunci când:

-le îngăduie copiilor să-şi petreacă timpul liber la calculator, jocuri electronice, filme, teatre, concerte, circuri, carnavaluri, adunări sportive, cursuri de modă, fitness, karate, yoga, bioenergie, radiestezie
-le dau voie copiilor să se joace oricând, oriunde şi cu oricine
-le îngăduie copiilor să privească la televizor
-îi lasă pe copii să aibă orice ţinută, tunsoare, limbaj, comportament, pe motiv că sunt copii şi „nu ştiu”
-le permit copiilor anumite păcate pe motiv că „trebuie să ştie”, să fie „căliţi de mici” pentru „experienţa vieţii”.
-le dau voie copiilor să citească orice, să mănânce ce şi când vor, să doarmă oricât, să meargă oriunde vor, să fie liberi de orice program.

Am să recunosc că sunt de acord cu unele idei ale popii, atât timp cât ele nu primesc denumirea de păcat. Va curge multă apă pe Someş până când toţi părinţii vor fi experţi în a-şi educa pruncii, dar educarea nu e un proces unilateral. Din aceste greşeli [prefer acest termen] precum a-ţi lăsa copilul să "mănânce cât vrea" sau "să se joace oricât", mai exact din corectarea acestor greşeli, nu învaţă doar copilul că nu are voie X sau Y, dar învaţă şi părintele cum să-şi impună autoritatea într-un mod non-violent, cum să îşi educe copilul într-un mod sănătos şi normal.

Fără greşeli din partea mamei sau a tatălui, sau a bunicilor şi rudelor, cum s-ar derula procesul de învăţare, atât pentru copil, cât şi pentru adulţi? Cum am putea acumula experienţă? Cum s-ar forma o relaţie părinte-copil bazată pe încredere şi pe umanitate, dacă nu acceptăm mai întâi că nu suntem infailibili?

Revenind, aş dori să adaug ceva şi despre itemii totalmente absurzi din această listă de păcate. Mi se pare absolut normal ca un copil să socializeze, să se culturalizeze şi să petreacă timp cu alţi copii de vârsta lui. Calculatorul, oricât ar fi de damnat, nu serveşte numai sursă de material obscen, dar şi ca instrument de educare, de învăţare alternativă. Vine o vreme când a nu şti să foloseşti un amărât de ordinator va fi un handicap. Cât despre teatre şi concerte, despre adunări sportive, mi se par nu numai normale, dar absolut necesare în viaţa unui copil, care trebuie lăsat să afle cât mai multe despre lume, la o vârstă la care setea de cunoaştere o depăşeşte cu mult pe cea a adulţilor, dar şi să îşi dezvolte capacităţile fizice, vorba proverbului cu mens sana in corpore sano.

În concluzie, mergeţi, oameni buni, cu copii la teatru, că nu dăunează grav sănătăţii şi să lăsăm exprimările bombastice precum "păcat" în loc de "greşeală de strategie".