REAL CRIMSON

Încep cu scuzele de rigoare, că nu am mai postat de foarte mult timp, fiind ocupată până peste cap. Aveam oareşce idei de postări, care bineînţeles le-am uitat în mare parte, nefiind puse în aplicare. Dar unul dintre subiectele care mă macină de multă vreme este faptul că multă lume mă întreabă de ce am dat la Poli, că am alte talente, că de ce nu am făcut Litere sau Jurnalism sau [introdu aici orice facultate în afară de Medicină, că pe aia chiar nu am primit-o ca sugestie]

Am găsit astăzi într-un sertar cu chestii aiurea [rezumate la Cireşarii şi la Legendele Olimpului care au fost arhivate doar-doar i-or ajuta la soră-mea, acuarele vechi, caiete de ciorne, felicitări de ziua mea, mărţişoare făinuţe etc.] un oracol de pe când eram clasa a cincea spre a şasea [dacă am calculat eu corect], plin cu debitul de inocenţă şi de candoare specific vremii. Nu, de fapt plin cu un amalgam de chestii drăguţe şi penibile, în proporţii orecum echilibrate. Şi zău că ar merita scanat tot, ca să râdă tot cititorul de RealCrimson, dar mi s-au profeţit nişte chestii destul de neplăcute dacă îl voi publica.

Calina: oare ofensez multa lume? [n. dacă îl scanez]
Calina: pe majoritatea cred
Calina: :)))))
Bury: probabil te vei trezi cu cateva geamuri sparte si vopsea in casa
Bury: si amenintari cu moartea.. nu mare lucru

Se vede că sunt cam slabă de jurnalism, având în vedere că voi ceda ameninţărilor şi nu voi posta textul integral pe blog, ci voi duce doar la şcoală oracolul, să ia poporul din tabăra de mate să vadă cum gândea la 12 anişori. Printre altele, faze penibile-jenante, prietenii experimentale şi discoteci cât încape.

Îmi zicea mama, speriată de izbucnirile mele în hohote de râs ascuţite [ca piţipoancele] şi aflând până la urmp de ce râd, îmi zice că nu e frumos să râd de mine... Dar cum să nu fie frumos? Cum să nu fie frumos să mă uit la trecut şi să îmi amintesc cu drag de acele vremuri? Anul ăsta merge soră-mea în aceeaşi perpetuă tabără de matematică şi informatică. Au trecut 6 ani de la generaţia mea şi multe lucruri sunt diferite. Bine, recunosc că şi noi eram cam tâmpiţei la vârsta aceea, dar tare aş fi curioasă dacă din tabăra lor vor ieşi astfel de amintiri - notate sau nu în vreun oracol, nu asta contează - care să îi amuze, să îi farmece, să îi nostaligicizeze după ani.

Poate că da. Poate că nu. E o lume de poate. Dar acum mă opresc cu meditaţia şi mă întorc la poveştile cu puştii de 12 ani de pe vremea lui Pazvante Chioru'. Puşti care în mare parte sunt acum majori... Şi când te gândeşti că era doar 2003, nu 18.. toamna.

Ceea ce se întâmplă în Moldova este de-a dreptul extraordinar. Transmisiile live, discursurile şi reacţiile, totul pare scos din documentarele despre decembrie '89. Aceleaşi steaguri se flutură, acelaşi guvern democrat se cere. Şi nu pot rămâne impasibilă la asta.

Fac parte dintr-o generaţie care nu a trăit în comunism. Sunt, în schimb, copilul tranziţiei. Copilul care a mâncat biscuiţi şi nu Milka, iar apoi ciocolată Poiana la zece mii. Sunt copilul care a purtat ţiţo-nădrag (iegări de lână) şi pulovere croşetate de bunica, şi nu haine din Kenvelo. Sunt copilul care a citit [e drept că altfel nu ar fi scăpat ai mei de gura mea, iar cărţile erau o metodă destul de eficientă ca să mă facă să stau blândă] în loc să asculte muzică pe iPodul trimis din Străinezia. Şi am auzit poveşti care mai de care despre cum era înainte. Am auzit de puii de gostat, de cum unul din patru oameni ar fi putut fi colaborator al Securităţii şi despre cum parcă totuşi era mai bine. Am auzit că la televizor era limbaj de lemn şi că Ceauşescu şi sinistra lui soţie ocupau paginile ziarelor. Am auzit că nu era criminalitate, dar şi de lipsa dreptului la opinie.

Şi tremur la gândul că nu s-a întâmplat atât de demult. Tremur la gândul că, deşi acum pare că suntem pe drumul cel bun, şi la noi poate degenera situaţia într-o zi, aşa cum a degenerat în Moldova. Tot respectul meu pentru tinerii care au curajul de a ieşi în stradă acum, peste Prut.

de la Nistru pân' la Tisa/tot românu plângu-mi-sa