REAL CRIMSON

Toată vara am ţopăit dintr-o parte într-alta a globului şi a ţării ca un copil hiperactiv pe trambuline. Ţin minte că înainte să plec la Londra, deci prin iunie, mama era încântată că mă voi întoarce cu un accent perfect britanica care să mă ajute la Cambridge. Nici nu ştia cât se înşeală, de fapt nici nu îşi imagina că mai degrabă decât să molfăi r-urile şi să modulez silabele după superbul accent pur londonez, mă voi întoarce cu o pronunţie sudistă preluată de la colegele de cameră bucureştence, recte Iulia şi Irina. Asta pentru că bucureştenii au stilul acela ciudat de a prelungi fiecare propoziţie, de parcă s-ar termina cu semnul întrebării şi nu cu punct. Ardelean fiind, când vezi că ei nu gată propoziţia aşa cum trebuie, preiei mingea şi pui tu capătul acolo unde trebuie. După o vreme însă, mai degrabă le ridici înapoi atât mingea metaforică, cât şi inflexiunea[aa?] bizară pe care o practică ei în conversaţii.

În tabăra din Moldova a fost şi mai şi. Parcă nu îndurasem destul cât şi-a bătut joc tot Ardealul de accentul meu mitic, că a trebuit să prind câte ceva şi din dulcili grai. Inspirată de anecdote precum ţăranii care o lăudau pe Dali ["Ia uiti ci slăbuuţî ie, ca un modiel"], tanti de la magazin întrebată dacă are de vânzare periuţe de dinţi ["Şe s-aviem?"], sau moldoveanca în momente intime cu prietenul ["Bati-ţi juoc di corpu' mieu"], când să mă întorc în lumea mea accentuam i-urile şi adăugam câte un î la fiecare sfârşit de cuvânt. Pe scurt, vorbeam cam ca şi vecinele babelor violate de la ProTV, când îşi dau cu părerea despre nenorocirile care se întâmplă în satul lor vasluian. Wrong bet, pentru că deşi mori de drag după accentul lor drăguţ, prin zona noastră nu dă prea bine să cânţi graiul.

La noi, vorba e straşnică, e bine bătută în pământ. Nici nu ne grăbim, nici nu cântăm cuvintele, terminăm ce începem. Avem câteva regionalisme drăguţe din seria mocicoş, bolund, musai, binecunoscutul no şi o aparentă ură pentru diftongi, dar e exact cum ne-am obişnuit. Imaginaţi-vă cât stres am acum să scap de ticurile verbale preluate de la bucureştenii şi moldovenii cu care am avut de-a face. No offense, dar în ritmul ăsta voi ajunge un paria lingvistic.

Şi totuşi, mă mai trezesc din când în când spunând ceva de genul "Vai, frate, ce poftă am de un harbuz". Păi să nu-ţi vină să mai adaugi şi un no la început sau la sfârşit şi să marketezi fraza asta în loc de Romania, the land of choice.

Astăzi am izbucnit în râs. Nu, nu mi-a zis nimeni vreun banc bun, pentru că însăşi viaţa bate orice banc [ştiu, clişeu]. Ştirea e veche, din câte am înţeles, dar face toţi banii. Aşadar, un ou gigant încondeiat a fost sfinţit în Suceava.

Aţi citit corect. Selectez din videoul de prezentare cele mai bune citate:

"oul va fi un simbol al Sucevei şi al Bucovinei"

Rău am ajuns dacă simbolul unor teritorii este un ou. Păi râde şi Adrian Năstase de voi, care după ce i-aţi numărat ouăle acum le folosiţi pe post de simboale. Înţeleg să reprezinţi planeta folosind harta, să reprezinţi nazismul prin zvastici şi ambulanţele prin cruci roşii... Dar să văd că un ou uriaş reprezintă Suceava şi Bucovina este peste puterile mele de imaginaţie.

"ce vedem noi aici este o exteriorizare a sufletului nostru, aşa cum gândim noi"

Credeaţi că oul e numai un simbol al pământurilor? Pfff... Sunteţi slăbuţi rău cu intelectul. Oul înseamnă mult mai mult, înseamnă sufletul nostru şi natura umană întrupată.

"statuia lui Ştefan se uită la acest ou-monument"

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine, româna naţiune şi număraţi-i ouăle-monument. Până de curând credeam că cel mai stupid monument e cel al comuniştilor de aici din Cluj, cel în formă de paralelipiped [apropo, ştiaţi că în noile cărţi de mate nu le mai zice paralelipipede, ci cuboide? o fi tot vreo reformă a Ecaterinei?] găurit, dar un monument în formă de ou le bate pe toate.

"autorităţile sucevene vor amplasa în oraş plăcuţe indicatoare care vor arăta drumul spre oul din Cartea Recordurilor"

Şi, zău, să nu îţi vină să râzi? Toată situaţia este atât de absurdă, atât de ciudată... Oameni, e un OU. Atât. Un ou. Un OU foarte mare, dar un ou, nu un monument. Sunt eu demodată şi n-am simţ arhitecturalo-estetic?

Ceea ce se întâmplă în Moldova este de-a dreptul extraordinar. Transmisiile live, discursurile şi reacţiile, totul pare scos din documentarele despre decembrie '89. Aceleaşi steaguri se flutură, acelaşi guvern democrat se cere. Şi nu pot rămâne impasibilă la asta.

Fac parte dintr-o generaţie care nu a trăit în comunism. Sunt, în schimb, copilul tranziţiei. Copilul care a mâncat biscuiţi şi nu Milka, iar apoi ciocolată Poiana la zece mii. Sunt copilul care a purtat ţiţo-nădrag (iegări de lână) şi pulovere croşetate de bunica, şi nu haine din Kenvelo. Sunt copilul care a citit [e drept că altfel nu ar fi scăpat ai mei de gura mea, iar cărţile erau o metodă destul de eficientă ca să mă facă să stau blândă] în loc să asculte muzică pe iPodul trimis din Străinezia. Şi am auzit poveşti care mai de care despre cum era înainte. Am auzit de puii de gostat, de cum unul din patru oameni ar fi putut fi colaborator al Securităţii şi despre cum parcă totuşi era mai bine. Am auzit că la televizor era limbaj de lemn şi că Ceauşescu şi sinistra lui soţie ocupau paginile ziarelor. Am auzit că nu era criminalitate, dar şi de lipsa dreptului la opinie.

Şi tremur la gândul că nu s-a întâmplat atât de demult. Tremur la gândul că, deşi acum pare că suntem pe drumul cel bun, şi la noi poate degenera situaţia într-o zi, aşa cum a degenerat în Moldova. Tot respectul meu pentru tinerii care au curajul de a ieşi în stradă acum, peste Prut.

de la Nistru pân' la Tisa/tot românu plângu-mi-sa