REAL CRIMSON

Am fost la Hajduszoboszlo. În mod normal asta ar trebui să fie tot ce am de spus despre o vacanţă. Totuşi, de data asta, motto-ul a fost Distracţie la maxiiiim. Lăsaţi-mă să detaliez, va fi plăcerea mea.

- Dar are 13 ani, nu are buletin.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

- Avem certificat de naştere.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

- Poza ei e pe paşapoartele vechi, noi suntem părinţii ei.

- Se intră cu paşaport sau buletin.

Mă simt vinovată că nu am postat nimic timp de 2 saptămâni. Am fost la IPW, promit să revin în forţă cum găsesc oleacă de răgaz. Momentan aştept concertul de mâine şi apoi un binemeritat respiro şi o întoarcere deplină la viaţa mea normală de acasă. Aveţi puţintică răbdare şi ne citim în curând...

Cred că îmi voi forma un obicei în a lăuda IPWul de fiecare dată. În urma celui de la Slobozia, la fel ca în urma celui din vară de la Târgu Mureş. mi-a rămas acea strângere de inimă, cum că am lăsat ceva în urmă, cum că nu ştiu încotro vor evolua toate lucrurile pe care le-am zis şi le-am făcut, nu ştiu câţi dintre oamenii aceştia realizează că ţin la ei şi nu ştiu câţi dintre ei îmi răspund cu aceeaşi monedă.

Știu că am ajuns să scriu mai rar. I-ar fi rușine Zelist-ului cu mine, ar spune haterii că nu am o atitudine profesională față de cititorii mei și, ce-i drept, ar avea dreptate. Așa că am să vă dau câteva updates la situația mea actuală.

Toată vara am ţopăit dintr-o parte într-alta a globului şi a ţării ca un copil hiperactiv pe trambuline. Ţin minte că înainte să plec la Londra, deci prin iunie, mama era încântată că mă voi întoarce cu un accent perfect britanica care să mă ajute la Cambridge. Nici nu ştia cât se înşeală, de fapt nici nu îşi imagina că mai degrabă decât să molfăi r-urile şi să modulez silabele după superbul accent pur londonez, mă voi întoarce cu o pronunţie sudistă preluată de la colegele de cameră bucureştence, recte Iulia şi Irina. Asta pentru că bucureştenii au stilul acela ciudat de a prelungi fiecare propoziţie, de parcă s-ar termina cu semnul întrebării şi nu cu punct. Ardelean fiind, când vezi că ei nu gată propoziţia aşa cum trebuie, preiei mingea şi pui tu capătul acolo unde trebuie. După o vreme însă, mai degrabă le ridici înapoi atât mingea metaforică, cât şi inflexiunea[aa?] bizară pe care o practică ei în conversaţii.

În tabăra din Moldova a fost şi mai şi. Parcă nu îndurasem destul cât şi-a bătut joc tot Ardealul de accentul meu mitic, că a trebuit să prind câte ceva şi din dulcili grai. Inspirată de anecdote precum ţăranii care o lăudau pe Dali ["Ia uiti ci slăbuuţî ie, ca un modiel"], tanti de la magazin întrebată dacă are de vânzare periuţe de dinţi ["Şe s-aviem?"], sau moldoveanca în momente intime cu prietenul ["Bati-ţi juoc di corpu' mieu"], când să mă întorc în lumea mea accentuam i-urile şi adăugam câte un î la fiecare sfârşit de cuvânt. Pe scurt, vorbeam cam ca şi vecinele babelor violate de la ProTV, când îşi dau cu părerea despre nenorocirile care se întâmplă în satul lor vasluian. Wrong bet, pentru că deşi mori de drag după accentul lor drăguţ, prin zona noastră nu dă prea bine să cânţi graiul.

La noi, vorba e straşnică, e bine bătută în pământ. Nici nu ne grăbim, nici nu cântăm cuvintele, terminăm ce începem. Avem câteva regionalisme drăguţe din seria mocicoş, bolund, musai, binecunoscutul no şi o aparentă ură pentru diftongi, dar e exact cum ne-am obişnuit. Imaginaţi-vă cât stres am acum să scap de ticurile verbale preluate de la bucureştenii şi moldovenii cu care am avut de-a face. No offense, dar în ritmul ăsta voi ajunge un paria lingvistic.

Şi totuşi, mă mai trezesc din când în când spunând ceva de genul "Vai, frate, ce poftă am de un harbuz". Păi să nu-ţi vină să mai adaugi şi un no la început sau la sfârşit şi să marketezi fraza asta în loc de Romania, the land of choice.

În bunul meu obicei de a citi ştirile când ajung acasă, aflu că noul proiect de reformă a învăţământului va fi aplicat în cel mai bun caz abia din anul şcolar 2011-2012. And as I rejoiced mi-am adus aminte de faptul că nimic nu e sigur, dar totuşi, cel puţin în ceea ce priveşte examenele şi toate cele, am avut în viaţă un noroc chior de zile mari.

Am fost penultima generaţie care a dat test naţional [capacitate] şi nu teze unice. În continuare îmi menţin părerea că tezele unice elimină stresul unui examen unic, de importanţă majoră, stres prin care trebuie să treci într-a opta cu bine, tocmai ca să poţi să dai randament mare la bac, obişnuit fiind cu sistemul. În fine, discutam despre teste. Cambridgeul pe care tocmai ce l-am luat [Proficiency cu A, in ya' face!] şi care e valabil pe viaţă se zvoneşte că de la anul va fi valabil doar 2 sau 3 ani, după modelul TOEFL. Bacul sper să fie în acelaşi format ca până acum şi la anul, că apoi cine ştie ce modificări stupiduţe i se aduc...

Dar nu numai testele mi-au zâmbit frumos pe parcursul şederii mele pe băncile şcolii, ci şi corpul didactic. Doamna mea învăţătoare era pur şi simplu genială în ceea ce făcea şi a ştiut să ne modeleze în aşa fel încât într-a cincea cei mai cei profesori se băteau pe capete cine să ne ia clasa. La liceu, of course, din nou încadrare bună, fiind clasa aia de mate-info cu cea mai mare medie de intrare din Cluj and all that.

Soră-mea în schimb, alt noroc. Sau, mai bine zis, ghinion. Prima ei învăţătoare a intrat în concediu maternal destul de repede, apoi a scăpat şi de vreo două suplinitoare dintre care uneia i-a murit soţul şi celeilalte iarăşi i s-a întâmplat ceva cu totul aiurea, atât doar că nu mai îmi amintesc eu exact ce. În orice caz, era ceva cu un spital or something. Pe parcursul a 4 ani a schimbat 4 sau 5 învăţătoare, fapt care i-a făcut pe profesori să privească cu neîncredere clasa lor. Acum intră într-a şasea, iar în 2011 va fi probabil prima generaţie de cobai în realizarea unor teste nici prea prea, nici foarte foarte, adică nici teze unice, nici teste naţionale.

Eh, noi să fim sănătoşi, sistemul de învăţământ să meargă, tinerele generaţii să fie luminate şi mult spor la învăţat să am eu anul ăsta, că deja simt degetele reci şi subţiri ale bacalaureatului apropiindu-se de spatele meu. Până atunci, însă, vacanţă!

Şi-am ajuns acasă... Recunosc, nu am scris prea mult de la faţa locului [IPW, I mean] şi am multe de recuperat având în vedere că de obicei am o frecvenţă mai mare de posturi decât unul pe săptămână. În primul rând aş dori să închei subiectul şcolii de vară IPW de anul acesta, spunând că am întâlnit în aceste două săptămâni un grup de oameni minunaţi, cu un viitor câte se poate de mare în faţa lor. Până de curând mai că aş fi crezut că nu există prea mulţi oameni care să se dedice cu adevărat scopurilor lor, că nu există prea mulţi oameni care să fie în acelaşi timp inteligenţi, simpatici, sociabili şi cu caractere atât de puternice.

Uite Alex Radovici, căruia deşi în timpul taberei nu i-am dat prea multe semnale că îi apreciez munca, este un om deosebit pentru ceea ce a făcut în organizare. De asemenea, Ionuţ şi Alex Stöckel cu tot cu LAN Party-ul lor, cu ţigările, trabucurile şi supărările lor, Alexandra... Paul Bara, care până şi costumat în Chuck Norris este acelaşi om de treabă pe care l-am cunoscut în Irish Pub şi pe care îl consider unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.

La capitolul profesori, îl iau ca exemplu pe Victor Popescu, nu numai pentru că am petrecut nişte momente foarte frumoase alături de el (momente ce ţin de o relaţie de altă natură decât cea de profesor-elev), dar şi pentru că îi respect enorm munca pe care o depune, faptul că are firmă de la 19 ani şi dedicaţia lui în a ne învăţa programare web. Am asistat şi la cursul lui Victor Ungureanu, despre Linux, şi pot spune că şi în cazul lui am observat aceeaşi dedicaţie în a-şi face treaba bine, în a asigura succesul acestei tabere nu doar pe plan recreaţional, dar şi academic.

Oameni ca Bughy, care la anul va lua notiţe de la cursurile lui tata, ca cei doi Mihai, ca Ioana (cea blondă şi mereu drăguţă) şi Cristi Stancalău/Satancalău şi imitaţia lui perfectă a lui Hubert din Family Guy, Sânziana şi pozele ei superbe, coechipierii mei din The Blues, Maria Cenan şi medalioanele ei hand-made, participanţi, organizatori şi profesori, mă bucur că v-am cunoscut şi că am petrecut alături de voi aceste două săptămâni minunate. Sper să ne revedem în curând şi să nu pierdem legătura.

Motivul pentru care am lipsit de la îndatoririle mele de membra a blogosferei este unul destul de simplu, şi anume acela că am petrecut o săptămână la malul gârlei, cu familionul, într-o staţiune care se cheamă Lignano Sabbiadoro şi se află undeva în zona Veneţiei.

Nisipul fin, soarele strălucios, am avut cărţi de citit pe plajă etc. [btw, Martin Eden de Jack London a fost atât de pasionantă încât am reuşit să o citesc în întregime de pe PDA]. Dar ceea ce este mai interesant este că am elucidat misterul apariţiei poporului român pe aceste meleaguri.

Aşa tipi frumoşi ca în Italia nu mai ţin minte să fi văzut prin alte părţi prin care am umblat. Veneţia e un oraş cu totul şi cu totul împodobit de gondolieri tipic italieni, bronzaţi de soarele care îi bate pe acolo, cu fibra numai bine pusă pe bicepşi de la împins la vâsle, maxilare puternice şi dinţi albi... Unii cu ochelari de soare, alţii fără; unii cu pălăriuţe, alţii fără, dar toţi cu tricouri mulate şi majoritatea frumoşi daţi naibii. Vorba mamei, ar fi fost posibil să îmi şterg zâmbetul tâmp de pe faţă numai cu câte o înghiţitură de suc de lămâie la fiecare pas, cu un surplus de vreun sfert de litru când treceam pe lângă "staţiile" de gondole unde stăteau băieţii la un taifas mic şi aruncau cu zâmbete în dreapta şi în stânga.

Aşadar presupunând că italienii sunt urmaţii logici ai romanilor, păi eu să fiu o gagică oarecare de pe la 105-106, aş fi lăsat încolo iubit cu căciulă şi barbă, cu miros de varză, mânz şi viezure şi zău că aş fi fost un factor important la romanizare. Şi zău că aş fi plâns la 271 [uimitor câte chestii din istoria de a opta îmi amintesc] când ar fi plecat exemplarele astea decupate parcă din reclamele la Peroni.

Divaghez, totuşi. Ideea pentru fete e să mergeţi să vedeţi Italia, iar pentru scumpii mei cititori de sex masculin să NU îşi ducă prietenele pe teritoriile cizmei... În rest, la Lignano foarte mulţi oameni cu copii, familioane şi toate cele, este un gen de staţiune anti-coolness, dar care are de oferit multă relaxare.

Am făcut şi karaoke, am cântat cu soră-mea pe Hotel California la ceva restaurant în aer liber, dar din fericire pentru noi, şi mai ales pentru mine care îl moştenesc pe tata în d-alde afoniei, nu s-a auzit cine ştie cât de tare. Dimineaţa pe plajă erau ceva trepăduşi care făceau streching şi acqua gym pe gratis, aşa că şi pe acolo m-am înfiinţat.

Cât despre întoarcere, nici nu am pus bine piciorul în aeroport că am auzit o piesă incredibil de stupidă la radio. Ceva că femeia e ca focul, nu uita, şi chiar dacă suferă şi plânge tot voinţa ei va învinge. Peniiibil... Dar despre asta altădată. Deocamdată să am şi eu puţin răgaz să verfic ce mai e nou pe net de când am plecat.

Ciao!

Pregătiţi-vă pentru un post destul de lung, unde o sa vă dau câteva tips în cazul în care vă pregătiţi să vă luaţi zborul spre insula Corfu. M-am întors de acolo astăzi, cu sentimentul că am trăit un concediu foarte frumos, relaxant, cu plajă etc.

Dacă mergeţi cu avionul, drumul e foarte ok (o oră şi jumătate), dar pe insulă obligatoriu închiriaţi scooter sau maşină. Drumurile sunt lungi, foarte curbate, strâmte şi deseori în pantă, dar merită văzută toată insula, mai bine decât să staţi în acelaşi loc tot sejurul. Cazarea joacă un rol important, noi de exemplu am fost la Perama, un sătuc cu plajă plină de pietre. E drept că nu am ce reproşa vilei, care era dotată cu aer condiţionat, bucătărie, două băi, balcon ş.a.m.d., însă pentru cei obişnuiţi cu plajele de la Marea Neagră, cu nisip fin, insistaţi pentru o cazare la Glyphada, Agios Gordis, sau la oricare din staţiunile cu aşa-numita sandy beach.

O staţiune care mie mi-a plăcut foarte mult a fost Myrtiotissa, un hibrid între Costineşti şi Vama Veche, cu un aer hippie, relaxată şi cu o plajă super. Problema era că drumul spre plajă era o pantă abruptă care trebuia făcută pe jos, deşi unii aveau tupeul de a o face şi cu maşina/scooterul. Noi am preferat să nu riscăm, însă drumul de 5 minute prin soare merită pentru nisipul fin, valurile şi apa clară, intrarea fără pietre în mare şi preţurile relativ ok de la singurul bar de pe plajă. Atenţie numai la jumătatea de plajă aleasă, pentru că dincolo de o stâncă marcată, sunt numai nudişti.

Dacă vreţi fiţe, Glyphada is your choice. Nisipul fin, tipe pe tocuri, şmecheri umflaţi la sală, viaţă de noapte, baruri trendoase. Preţurile, bineînţeles, adaptate la nivelul de coolness al staţiunii şi la muzica Europe Top 20 care bubuie în boxe. E totuşi, plaja cea mai asemănătoare cu ceea ce găsiţi în România, ca plajă largă, plină de oameni şi având nisip, nu cu pietre. Agios Gordis este o altă staţiune în care aş fi dispusă să stau un sejur întreg. Singurul defect al plajei de altfel nisipoasă este o zonă de pietre la intrarea în apă, însă în rest arată foarte bine şi pentru gusturile mele, mai enjoyable decât Glyphada. Se poate înota şi, din câte îmi amintesc, se pot face şi scufundări.

Zona de la nord de Kerkyra (Barbati, Dassia, Kassiopi) e cu plaje pietroase, care sincer mi se par deranjante. Nu poţi întinde cearşaf de plajă pe jos, aşa că trebuie să fii dispus să scoţi câţiva euro din buzunar pentru închirierea unor şezlonguri şi umbeluţe. Apropo, la nisip merită să cumpăraţi o umbrelă de plajă care costă în jur de 8 euro, ca să nu vă complicaţi cu închiriatul.

Renumita Sidari, plaja de lângă canalul dragostei, a fost printre cele mai dezamăgitoare. Merită văzut scurt canalul, dar de baie nu prea e rost, pentru că apa nu devine adâncă decât foarte departe de mal aşa că până ieşi din apă te-ai şi uscat. E cel puţin ciudat... Nu uitaţi crema de plajă la Sidari, chiar dacă nu staţi efectiv la plajă, soarele arde foarte tare. Crema sau loţiunea le puteţi testa acasă, de unde sunt ieftine, pentru că în Corfu o cremă cât de cât rezonabilă trece de 10 euro.

Corfu Town. Ei, în Corfu Town (Kerkyra) nu e prea mare distracţie. Taxa de 3 euro intrare la fort e jecmăneală curată, e ca şi cum ar trebui să dai 10 RON să urci până la noi pe Cetăţuie. Nimic spectaculos, nimic scris pe post de tour guiding, doar pietre. Şi o ruină de beci. În schimb, merită luată cursa Kalypso Star, care se face cu un vapor-submarin, al cărui parte de jos este facută din sticlă foarte rezistentă şi se poate vedea marea pe dinăuntru. Vin şi ceva scafandri cu raci vii şi cu scoici care se lipesc de fundul vasului, aceeaşi tipi fiind apoi şi performeri la un show de dresaj cu sea lions. Eu zic că se merită, deşi totul nu durează mai mult de o oră. Dacă vreţi o plimbare pe străduţele veneţiene veţi găsi şi ceva târguri de zdrăngănele făcute manual, dar nu este o idee bună să umblaţi prea mult prin Kerkyra fără vreo destinaţie anume.

Palatul lui Sissi, Achilleio, merită mai mult pentru grădini, care sunt un loc într-adevăr spectaculos. Interiorul palatului nu e mare lucru, mai ales că exponatele şi camerele nu sunt bine descrise, ca într-un muzeu calumea, deci probabil numai ghidul diferitelor grupuri ştie ce vede lumea acolo. În grădini, în schimb, unde nu e nevoie de descrieri gen muzeu, WOW! Statuia lui Ahile, dar şi ale câtorva filosofi greci, palmierii, vegeraţia, vederea spre restul insulei şi mare, aspectul general, totul.

În rest, insula arată foarte bine, având o arhitectură şi o vegetaţie cu totul deosebită, mult diferită chiar şi de cea a Greciei nordice (pentru cei care au văzut zona Paralia Katerini). Cam peste tot sunt peisaje frumoase, se pot face poze multe, dar merită văzută live. Specific Corfu este fructul de Kum Quat, care a fost aclimatizat doar aici, fiind originar de pe undeva din Asia; de obicei, ca suvenir pentru rude şi prieteni, este perfectă o sticlă de lichior de Kum Quat, asta fiind cam ceea ce au luat şi ai mei pentru cei de la Cluj.

Aştept şi impresiile voastre, eventualele sugestii şi vă rog, de asemenea, să-mi scuzaţi cele câteva greşeli gramaticale de-a lungul postului, pe care, deşi am încercat să le evit, precis câteva au scăpat. Mulţumesc mult şi revin de mâine cu posturi "normale" Real Crimson.

Plec în vacanţă mâine, în Corfu. Stau o săptămână, dar sper să mă întorc cu chef de blogguială. Până atunci, vacanţă plăcută!