REAL CRIMSON

Acest post nu se presupune a fi funny. Dacă ai ajuns la mine pe blog căutând ceva funny şi acesta e primul articol din pagina principală, dă scroll mai jos şi găseşti o poveste cu ţâţe şi piţipoance.

Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.

IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...

... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.

Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.



Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.

Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.

Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.