REAL CRIMSON

Nu, nu e vorba despre piesa celor de la ZZ-Top, dar i-am primis Ioanei [Stupariu] un post despre cum mie mi se văd picioarele în 90% din pozele în care apar. Majoritatea celor care îmi citiţi blogul probabil ştiţi că port fustă des, mai ales toamna şi chiar şi iarna când nu e foarte frig. Motivul e simplu, binecunoscutul "vreau. şi pot.", cu un adaos de orgoliu din partea subsemnatei, care am avut întotdeauna impresia că arăt smashing în fuste.

În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.

Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnând cafea Cola pentru şefi].

Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.

Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?

1. Am luat carnetul de şoferi. Şi nu oricum, ci cu felicitări... Îmi zice examinatorul că foarte bine, neaşteptat de bine conduc.
2. Am dat comanda finală pentru revista şcolii. Aşteptaţi-vă la un număr tare fain!
3. Am fost la examen de condus, la bunică-mea, la şcoală, la cenaclu, la tipografie, la meci. [da, ştiu că jucăm prost şi că 0-0 nu e un achivement]
4. De vineri merg la sală, că deja nu se mai poate [mă simt mai motivată dacă am asta scris negru pe alb că merg].

În rest, mă scuzaţi, dar pentru astăzi nu am nimic de comentat. Când voi avea un răgaz de citit ştirile sau de meditat asupra unor probleme existenţiale voi reveni cu postări.

- Băiatul ăsta are prietenă?
- Nu, nu cred.
- Şi îi trăbă?

Păcat că veveriţa pe prafuri nu mai scrie, să fie consemnate şi altele din serie...

***

De altfel, 1 mai muncitoresc fericit. Eu de 1 mai muncesc cu sudoarea frunţii mele la revista şcolii, deci sărbătoresc cu totul şi cu totul tematic, dar vouă vă dau voie să luaţi o pauză de la citit bloguri şi să ieşiţi la mici & bere.

Întotdeauna am admirat inventivitatea organizatorilor de concursuri naţionale, de tabere gratuite şi de alte manifestări nesponsorizate. Din banii ăia ce îi au la dispoziţie, fac ei ce fac şi tot reuşesc să îţi dea ca premiu o diplomă şi ceva inutil/kitsch/plictisitor.

Aici intră cutiuţele muzicale chinezeşti în formă de inimioară, care cântă Fur Elise cu high-pitch, albumele foto, pixurile, trusele de geometrie de plastic calitatea a 23495-a (care se rup la primul cerc trasat cu compasul, sau prima dată când scapi raportorul pe jos). Cărţile-premiu sunt un deliciu: aproape putrezite pe rafturile librăriilor, le-au salvat organizatorii cumpărându-le la jumătate de preţ şi oferindu-le olimpicilor studioşi... În general sunt cărţi de exerciţii pentru materia respectivă (Matematica distractivă, Manual de excelenţă pentru cei avansaţi în informatică) , dar şi dacă ţi se cumpără beletristică, au ei grijă să fie ceva destul de neinteresant încât cartea să rămână cu paginile nerupte (90 de personalităţi ale lumii, Pastelurile lui Vasile Alecsandri, sau ediţiile ieftine ale cărţilor porno).

Şi totuşi piesa de rezistenţă e diploma. Diploma aia pe care parcă îţi vine să i-o bagi undeva oricui îţi spune că mai încolo îţi va prinde bine la CV. Nu contest faptul că o ţidulă xeroxată cu numele meu pe ea va produce o impresie fenomenală asupra unui potenţial angajator, şi că acesta, uluit că am fost Miss tabăra de Matematică în clasa a 7-a, mă va pune instantaneu într-un birou comod la salariu maxim, dar să nu exagerăm lucrurile.

Când mă cheamă cineva să particip la oareşce concurs, să fac vreo lucrare sau să-mi toc orele pe revista şcolii, nu o fac pentru diplomă şi nici pentru un 10 la materia cu pricina. O fac, de exemplu, pentru satisfacţia pe care o voi avea când cineva din şcoală va întinde EXUVII către un coleg, "Ia, mă, ce tare!".

Pe de altă parte, mâine se vor decerna premiile Oscar, şi băieţii ăştia au diplome făcute de nişte super-caligrafi şi artişti... Şi, pe undeva în eul meu idealist, cred că nici ei nu au făcut-o pentru diplome. (Să nu vă aud că pomeniţi de premiile imense în bani, ne-am înţeles?)