REAL CRIMSON

Întotdeauna am admirat inventivitatea organizatorilor de concursuri naţionale, de tabere gratuite şi de alte manifestări nesponsorizate. Din banii ăia ce îi au la dispoziţie, fac ei ce fac şi tot reuşesc să îţi dea ca premiu o diplomă şi ceva inutil/kitsch/plictisitor.

Aici intră cutiuţele muzicale chinezeşti în formă de inimioară, care cântă Fur Elise cu high-pitch, albumele foto, pixurile, trusele de geometrie de plastic calitatea a 23495-a (care se rup la primul cerc trasat cu compasul, sau prima dată când scapi raportorul pe jos). Cărţile-premiu sunt un deliciu: aproape putrezite pe rafturile librăriilor, le-au salvat organizatorii cumpărându-le la jumătate de preţ şi oferindu-le olimpicilor studioşi... În general sunt cărţi de exerciţii pentru materia respectivă (Matematica distractivă, Manual de excelenţă pentru cei avansaţi în informatică) , dar şi dacă ţi se cumpără beletristică, au ei grijă să fie ceva destul de neinteresant încât cartea să rămână cu paginile nerupte (90 de personalităţi ale lumii, Pastelurile lui Vasile Alecsandri, sau ediţiile ieftine ale cărţilor porno).

Şi totuşi piesa de rezistenţă e diploma. Diploma aia pe care parcă îţi vine să i-o bagi undeva oricui îţi spune că mai încolo îţi va prinde bine la CV. Nu contest faptul că o ţidulă xeroxată cu numele meu pe ea va produce o impresie fenomenală asupra unui potenţial angajator, şi că acesta, uluit că am fost Miss tabăra de Matematică în clasa a 7-a, mă va pune instantaneu într-un birou comod la salariu maxim, dar să nu exagerăm lucrurile.

Când mă cheamă cineva să particip la oareşce concurs, să fac vreo lucrare sau să-mi toc orele pe revista şcolii, nu o fac pentru diplomă şi nici pentru un 10 la materia cu pricina. O fac, de exemplu, pentru satisfacţia pe care o voi avea când cineva din şcoală va întinde EXUVII către un coleg, "Ia, mă, ce tare!".

Pe de altă parte, mâine se vor decerna premiile Oscar, şi băieţii ăştia au diplome făcute de nişte super-caligrafi şi artişti... Şi, pe undeva în eul meu idealist, cred că nici ei nu au făcut-o pentru diplome. (Să nu vă aud că pomeniţi de premiile imense în bani, ne-am înţeles?)

Uite ce îmi trimite mama pe mess, aşteptându-se probabil să scriu pe blog despre asta, sau măcar să trag nişte concluzii: Sistemul de învăţământ cu finalizare: O olimpică la biologie joacă într-un film porno

De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!

Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.

Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?

Mă simt vizată.