REAL CRIMSON

• Am fost la Harry Potter zilele trecute, cu Ioana Bălaş şi Ştefan. Intrând în lift, îmi cade privirea pe plăcuţa de specificaţii, pe care scria "maxim 16 persoane în lift". Instantaneu m-am gândit că probabil e un lift pe 4 biţi... Moment în care mi-am dat seama că facultatea m-a stricat de cap.
• Un coleg îmi povestea la curs că a visat o tipă ce avea mare nevoie de un FPGA şi că el avea unul şi vroia să i-l dea. Dincolo de implicaţiile freudiene, sunt sigură că facultatea l-a stricat de cap.
• Tata îmi spunea, legat de gândirea de Poli, că la sală e recomandat, în funcţie de efectul dorit (forţă sau fibră), să faci mai puţin sau mai mult de 10 repetări. El s-a oprit la numărul 8, respectiv 16 repetări, ca să fie rotund.

Se zicea la un moment dat despre populaţia americană că este [ca să mă exprim politically correct] slab dotată din punct de vedere intelectual şi logico-deductiv, dar asta le bate pe toate. Cică o femeie pretinde că a rămas însărcinată în timp ce se uita la un film porno 3D. Bineînţeles, ca de fiecare dată când ating astfel de subiecte, o rog pe mama, fidelă cititoare a blogului, să considere că am presupus filmul a fi cu berze.

Tatăl cică era în Irak, luptând eroic, când s-a întâmplat evenimentul, iar copilul seamănă cu actorul de culoare din film. Mama se scuză, pudic, că nu obişnuieşte la astfel de producţii cinematografice, dar s-a decis să probeze experienţa cu nişte prieteni. Personal, nu am de unde şti până unde a ajuns experienţa respectivă şi nici nu fac efortul de a-mi imagina, ocupată fiind să mă mir de intelejenţa soţului, care îşi crede nevasta.

Şi de-ar trăi Heliade-Rădulescu acum, să vadă cum avem Zburător high-tech. Te pomini că poţi rămâne gravidă placebo. De fapt, propun feministelor din întreaga lume să cerceteze acest fapt incredibil, astfel s-ar putea crea prima societate umană fără bărbaţi, o societate a şopingului, pantofilor frumoşi, comediilor romantice şi filmelor 3D cu Brad Pitt, Johnny Depp şi Gerard Butler.

Am fost aseară la When in Rome şi m-a lovit revelaţia că majoritatea comediilor romantice sunt de un misoginism monumental şi, culmea, tot chick-flicks se numesc. Păi gândiţi-vă şi voi că personajele feminine suferă în general de probleme psihice, sociale sau legale de-a dreptul neplăcute, în mod tradiţional atitudine anti-socială [oh, sunt atât de blondă şi de 90-60-90 dar nu am pe nimeni pentru că, vezi tu, nu am încredere în bărbaţi] dar ajungând până la chestii mai grave, asupra cărora voi detalia mai târziu. În schimb, tipul e mereu un fermecător şi jumătate, 'nalt la stat, mare la sfat, şi viteaz cum n-a mai stat, care, prin normalitatea şi siguranţa lui o face pe gagică, într-un final, să creadă în ză pauăr of lav. Mai e nevoie să iau pe rând comediile romantice văzute în ultima vreme? Hai că o fac şi pe asta:

Tot apar din când în când filmulețe cu copii nesimțiți, care fac scandal în ore sau își bat colegii [sau profesorii, cum făcea vaca de aici], și de fiecare dată lumea se scandalizează, se promite că se vor lua măsuri, se face tam-tam, după care pleacă "proteveul" din incintă și ghiciți ce se întâmplă: exact! Absolut nimic! Nimic care să amelioreze situația.

Am văzut The Princess and the Frog şi mi-a picat tare bine. În sensul că totul era făcut în stilul în care îmi amintesc eu filmele de animaţie Disney. 2D, cu prinţese frumoase şi cu animale vorbitoare, cu personaje secundare taaare simpatice [aligatorul Louis şi licuriciul Ray făcând mare atmosferă, cam aşa cum făceau pe vremuri Baloo sau Timon şi Pumba], cu un personaj negativ interesant şi cu un happy-end în focuri de artificii.

Deşi unii s-ar înghesui să-mi amintească de faptul că am mai crescut între timp şi că nu am ce căuta prin lumea filmelor de animaţie, permiteţi-mi să nu fiu de acord. Filme precum Frumoasa şi Bestia, Ariel, mica sirenă sau Lion King, chiar şi Hecules mi-au plăcut atât de mult atunci încât încă îmi amintesc de ele cu drag şi le-aş revedea oricând. Nu mă încântă desenele 3D sau filmele live-action de la Disney, sunt mult prea old-school pentru asta.

În fine, celor care îmi împărtăşesc gusturile cu privire la animaţia de calitate, le recomand The Princess and the Frog, pentru o oră şi jumătate care să vă amintească de copilărie.

Nu mă interesează. Ştiu că gusturile nu se discută, la fel cum ştiu că Twilight e filmul/cartea de suflet a 'jdemii de fete la vârsta adolescenţei, dar Edward, marele vampir [care nu consumă sânge uman] al seriei mi se pare că arată oribil.
În primul rând că nu e masculin d-e-l-o-c. Are freză de cocalar şi moacă de servitoare bolnavă la stomac. Are o privire tâmpită, probabil vroiau să îl facă să pară înfricoşător/misterios aşa încruntat şi sobru cum e el, dar faptul că nu e un vampir propriu-zis îl cam face să îşi piardă din credibilitate. Prefer ca vampirii mei să fie ucigaşii nopţii, sexy immortal beings that feed on human blood, nu jucători de baseball abstinenţi rămaşi mereu la vârsta de 17 ani. Tipul e dat cu ruj, are sprâncenele vopsite şi profunzimea în limbaj a unei cizme. Nu-i de mine. Şi încă am folosit o poză reuşită.

Apropo, ştiaţi că dacă căutaţi "edward" pe google images prima poză e a lui?

Povesteam cu Lore că aparent filmele în care apare Brad Pitt, şi mai ales filmele în care apare fundul gol al lui Brad Pitt, sunt deseori considerate filme de succes. Troy, de exemplu, cu un Ahile care se trezeşte dimineaţa dintre iubitele lui. Meet Joe Black, care are un Brad Pitt tânăr şi al naibii de frumos în rolul principal. The Curious Case of Benjamin Button, care merge pe acelaşi principiu de personaj supranatural cu muşchi faini, mutră patibulară, păr blond şi ochi albaştri, ce încearcă să se adapteze umanităţii şi mai ales umanităţii unei tipe.

Dar oricât de palpitant ar fi fundul lui Brad Pitt pe post de subiect de blog... Nu acesta este motivul pentru care am început să scriu. Am văzut în ultimul timp două filme foarte bune circa 97-98, unul dintre ele fiind mai sus pomenitul Meet Joe Black, iar celălalt Gattaca. Luate în ordinea cronologică în care au fost vizionate, aş începe prin a spune că Gattaca este un film extraordinar. Mai mult, e un film care mie cel puţin îmi vorbeşte despre voinţă, despre autodepăşire şi despre demnitate umană. Categorizat ca Science Fiction, toate elementele se omogenizează în Gattaca: povestea devenirii sau echivalentul cinematografic al unui bildungsroman, firul poliţist, familial, amoros, precum şi conceptul de validitate genetică superb transpus şi lipsit de kitschozitatea clasic atribuită. Ethan Hawke şi Jude Law joacă superb, chiar şi Uma Thurman, a cărei mutră nu m-a încântat niciodată, e credibilă ca o adevărată ariană a viitorului.

Meet Joe Black este de asemenea un film care surprinde umanitatea. Sub camuflajul unei poveşti de iubire imposibile, de fapt filmul se impune prin conceptul de viaţă plină, de evenimente ce merită trăite, despre fericire. De când eram mică, am câteodată o frică imensă de moarte, de faptul că undeva, cândva, voi înceta din existenţă, dar Meet Joe Black ia această frică şi o întoarce într-un mod superb asupra vieţii aşa cum este ea. Îmi împărtăşeşte mica filosofie conform căruia fiecare moment trebuie stors de fiecare picătură de fericire pe care o conţine, doar aşa ştiu că nu voi regreta mai târziu nimic. Pentru că eu sunt suma tuturor alegerilor mele, a tuturor greşelilor şi evenimentelor frumoase, a tuturor cărţilor pe care le-am citit, algoritmilor pe care i-am scris şi raţionamentelor pe care le-am făcut. E un film neapărat de văzut, dacă nu pentru mesaj atunci pentru rolurile superbe făcute de Sir Anthony Hopkins şi Brad Pitt. Iar dacă nici asta nu vă atrage, am spus mai sus că Brad Pitt apare dezbrăcat, nu?

Cât despre mine, am de văzut "Stiva" lui Schindler şi Before Sunrise. Distracţie!

Am văzut cu mama filmul The Proposal, saptămâna trecută, dar nu am avut timp să postez nimic interesant despre el. În principal pentru că nu are nimic interesant sau nu faţă de tona de comedii romantice deja apărute. Nu, nu am să fiu ipocrită şi să pretind că eu nu mă uit la comedii romantice, sau că nu râd niciodată la glume stupiduţe, dar am să spun că îmi doresc să văd odată şi odată o comedie romantică originală.

Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...

Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?

Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.

Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.

Acest post nu se presupune a fi funny. Dacă ai ajuns la mine pe blog căutând ceva funny şi acesta e primul articol din pagina principală, dă scroll mai jos şi găseşti o poveste cu ţâţe şi piţipoance.

Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.

IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...

... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.

Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.



Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.

Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.

Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.

Mâine am examen de CPE şi sunt foarte prinsă cu învăţatul. Până am totuşi ceva inteligent de zis, vă las mai bine cu imagini, de fapt cu un video foarte drăguţ, care sigur vă va plăcea dacă sacrificaţi 10 minute din timpul vostru pentru a-l urmări în întregime.



Şi ca să evit întrebările indiscrete, e un filmuleţ danez, nu norvegian. Prietenii ştiu de ce(?). Pe data viitoare şi ne mai citim.

Deci fusei implicată într-un proiect YouthBank şi am filmat cu o echipă de oamini prin universităţi, oaminii ne-au montat filmul şi noi am vândut bilete la film ca apoi să dăm banii unui copil bolnav de leucemie. A fost destul de ok, din câte am înţeles s-au strâns 25 de milioane direct, plus alte donaţii de la persoane serioase care au fost impresionate de demersul nostru şi au virat în contul băiatului ceva bănuţi. Ideea cu proiectul nu era însă numai ajutorarea pruncului, că atunci am fi făcut o chetă şi gata. Sincer, m-a deranjat interpretarea pe care unii au dat-o proiectului nostru.

Vorbesc despre un post de televiziune care a rulat materialul despre noi cu titlul Filmul Copiilor, sau altă publicaţie care ne-a făcut micuţi regizori. Or, mi se pare că ne-au luat de parcă am fi făcut teatru de păpuşi! Deşi ne-am chinuit să facem un film cât de cât orientativ, cu oferta educaţională a fiecărei universităţi prezentată lejer [pe principiul că dacă le captează interesul nu sunt ei handicapaţi să nu ştie căuta pe google ce îi interesează mai departe] şi cât de cât orientativ. YouthBank, din câte am înţeles, urmăreşte ca tinerii să schimbe ceva în comunitatea lor şi noi asta am vrut să facem.

Eu una sunt mulţumită de ce am reuşit. Cei ce au văzut filmul s-au simţit măcar puţin mai bine informaţi cu privire la ce facultate pot să aleagă. Şi atunci? Atunci noi, care am găsit sponsorizări şi parteneriate, care am făcut procese verrbale, care am luat ţeapă de la NCN, care am umblat prin peste 20 de licee clujene ca să ne prezentăm oferta, care nu numai că am strâns 2500 de RON pentru copilul acela, dar am şi atras atenţia unor oameni asupra cazului său, care am găsit echipă de filmare, care am umblat pe la rectori şi pe la cancelari de Universitate, care am bătut la uşă la Cinema Victoria şi am reuşit să-l închiriem, care ne-am descurcat cum am putut prin hăţişul realizării unui proiect de asemenea proporţii, NOI SUNTEM MICUŢII? NOI suntem priviţi de sus, cu atitudinea de cine mi-s eu că am peste 25 de ani?

Şi eu am peste 18 ani. Şi am carnet de conducere, merg la Londra pe munca mea [a fost concurs, nu loterie ce am câştigat eu], sunt redactor-şef la revista numărul 1 pe judeţ, EXUVII şi astea sunt doar câteva din chestiile pe care le-am realizat anul acesta. Şi nu numai eu intru în discuţie, ci întreaga echipă de oameni extraordinari cu care am lucrat la proiectul YB: Flavia [coordonatoarea noastră], Alex Drăgoescu, Ale Mondoc, Roxy Lupean şi Mihai Lupu. Toţi, dar absolut toţi, au un viitor mare şi veţi mai auzi de ei cu siguranţă...

Şi merităm noi o astfel de titulatură? De copii mici şi proşti? De prunci care s-au jucat de-a filmul?

Am fost la Star Trek. Filmul, as in filmul bazat pe seria originală, cea cu Kirk, Spock & compania. Mă ştiţi dej afan SF aşa că vă rog să rădbaţi cu sctoicism o relatare a părerilor mele despre film, sau să închideţi blogul, având în vedere că e o ţară liberă...

În primul rând că nu a fost deloc rău, deşi la câte efecte speciale, la câte bancuri s-au făcut despre numerele impare şi despre seria originală, mă îndoiam că storylineul e foarte ok. Totuşi, cu excepţia câtorva mici plot holes, pot să spun că am urmărit filmul cu interes. Un romulan nebun (Eric Bana), câteva similarităţi cu Star Wars (pe planeta aia îngheţată zău că am avut impresia că Jim caută Baza Rebelilor de pe Hoth), o sală de cinema cu locuri numai bune, sunet excelent, calitate video mai mişto decât pe ecranul de la calculator... Da, a fost bun.

În al doilea rând, am observat că majoritatea oamenilor din sală au venit ca să se bucure de un film, nu de un pop-culture icon sau de ceva marcant pentru vieţile şi interesele lor. Eu sunt o mare fană a seriei TNG din Star Trek (cea cu Picard pe post de căpitan) şi nu pot spune că ştiam prea multe despre personaje, însă m-au gâdilat puţin glumele ce apelau la fapte arhicunoscute: tipul în redshirt moare primul, McCoy spune "I'm a doctor, not a physician", Kirk face sex cu toate extraterestrele sexy, Scotty revine la transportor... Ce să mai spun ce zâmbet peste toată faţa mi-a stârnit celebrul "Space, the final fronteer..."

În al treilea şi poate cel mai interesant (pentru voi) rând, ar merita făcută o comparaţie între anii '60 şi aproape '10 chiar şi numai prin Trek. Este incredibil câte se pot schimba în patruzeci de ani, şi cât de bine ne reflectă televiziunea concepţiile, natura, comportamentul. Chekov, spre exemplu, este o fosilă a războiului rece, dar este o fosilă atât de dragă iubitorilor de Star Trek dintotdeauna, încât nu putea fi ignorat, chiar dacă asta a însemnat să renunţăm puţin la political correctness-ul care ne caracterizează deceniul. Modul în care percepem fumuseţea, în continuare cu fuste extrem de scurte însă cu părul mai puţin umflat [vezi Uhura], idealul de bărbat bine [vezi Kirk], trăirile [furia, raţiunea excesivă], diplomaţia, tehnologia [vezi, vorba lui Paul, că iPhoneul e mult mai sofisticat decât comunicatoarele avansate ale primelor Star Treks] şi câte şi mai câte [e târziu, mă mai gândesc mâine şi la altele]... oare toate acestea să se fi schimbat atât de mult? Şi, dacă toate cele care ne reflectă s-au schimbat atât, oare şi lumea noastră să fie cu totul alta acum ca în anii '60?

Şi oare mergem spre direcţia bună, pe care o inuieşte această întreagă franciză a Star Trek? Oare ne îndreaptăm spre glorie în Univers [indiferent dacă ne vom întâlni sau nu cu alte entităţi sau civilizaţii]?

Nu mă satur niciodată să spun că întrebări precum acestea sunt ceea ce Science Fictionul de calitate vrea să inspire.

De ce mă îndoiesc că îmi va plăcea Star Trek XI? Păi, nu numai din prejudecata lui Paul cu numerele impare, dar şi pentru că de vreo săptămână am văzut un episod din The Original Series. Da, cel făcut în anii 1830 cu primele prototipuri de camere de filmat. Nu, de fapt glumesc. Dar oricum, TOS e destul de vechi şi destul de penibiluţ încât să nu îl suporte nici cei mai înfocaţi fani ai Star Trek-ului. Dar ceea ce e de remearcat la tot serialul ăsta este că niciodată, absolut niciodată, Star Trek nu a fost un serial bazat pe efecte speciale, pe scenarii slăbuţe, sau pe sexviolenţă.

La fiecare episod, conflictele sunt mai mult psihologice, mai mult de ideologie umană decât de bătăi cu extratereştri. Pentru asta respect eu nu numai Star Trek, dar şi scrierile lui Asimov [apropo, I am Robot, cel cu Will Smith e o prostie şi nici nu are vreo legătură cu nuvelele lui; mai mult, cred că Asimov se întorcea în mormânt în timp ce se difuza filmul]. Science Fiction, orice ar spune lumea aflată în necunoştiinţă de cauză, e mai mult decât fantezie ieftină cu omuleţi verzi. Este despre ceea ce ne face oameni. Ceea ce, dacă ne vom confrunta vreodată cu alte rase sau cu un progres uimitor al tehnlogiei, rămâne la fel. Ceea ce va rămâne din umanitatea noastră pentru viitor...

De aceea sper că Star Trek XI nu se va complace doar în efecte speciale fenomenale, ci va păstra ceva din SFul de calitate. Iar celor pe care i-am plictisit cu acest post, îmi cer scuze... Dar sper ca odată să aveţi curiozitatea să citiţi Fundaţia lui Asimov, sau să vedeţi vreo două-trei episoade din Star Trek: The Next Generation.

Da, ştiu că marile discuţii despre premiile Oscar pentru 2008 s-au purtat deja, dar de obicei eu nu port discuţiile în necunoştiinţă de cauză. Aşa că mi-am făcut temele şi am vizionat Slumdog Millionaire, Milk şi The Reader (astea ceva mai recent, The Dark Knight şi The Curious Case of Benjamin Button le-am consumat acum ceva vreme), în primul rând din curiozitate.

Aşa că: cel mai mult cred că mi-a plăcut The Reader. Povestea e credibilă şi probabil că a apelat şi la subiectivitatea mea în ceea ce priveşte cărţile. Dincolo de scenele de sex, filmul are o sensibilitate aparte. E genul de compoziţie care te atrage, care transmite ceva puternic. Personaje bine conturate şi într-adevăr o Kate Winslet foarte bună în rolul Hannei Schmitz. În orice caz, mult mai matură decât în veşnic-pomenitul Titanic. [Apropo, l-am văzut şi pe Leonardo di Caprio în Body of Lies acum ceva timp - film pe care de asemenea îl recomand - mult mai ne-copil decât mi-l aminteam.]

Slumdog Millionaire e bun pentru povestea fantastică pe care o are. Mi-a plăcut modul în care flashbackurile lui se intercalau cu concursul şi cum apoi a revenit la povestea de bază, treabă bine făcută, cu montaj impecabil şi care captivează din primele scene. [Da, de la partea cu latrina, ştiu] Totuşi nu pot să zic că a fost incredibil de bun, că m-a lăsat perplexă. Are idei interesante, soundtrack fain, întorsături şocante, rămâi cu gust bun în gură de pe urma filmului, dar, într-un final, parcă totul se transformă într-o povestioară iniţiatică...

Cât despre Milk, ce aş putea spune? Filmul în sine nu e foarte pasionant, însă Sean Penn în rolul unui homosexual face toţi banii. E al naibii de convingător. Atât de convingător încât m-a făcut să mă întreb ce orientări are în viaţa reală... Filmul e despre political corectness şi despre curajul acestui Harvey Milk de a contra bigotismul şi însăşi mentalităţile americane faţă de minorităţi. Încep, totuşi, să mă streseze puţin filmele narate, adică sunt fie un personaj care citeşte jurnalul eroului principal, fie eroul îşi povesteşte viaţa...

Overall, eu zic să puneţi mâna pe un The Reader (dacă rezistaţi primei jumătăţi de oră, după aceea nu mai este sex, şi e păcat să pierdeţi un film bun din pudicitate), un The Dark Knight şi un Slumdog Millionaire, data viitoare când nu aveţi alte idei de filme bune.

... este un desen de pe Minimax. Postul TV pe care l-am urât de când a apărut, cu tot cu desenele lui fericite, roz şi pline de învăţăminte! Postul care ne-a dăruit-o pe Căpşunica, pe văcuţa Connie şi pe alţi prieteni fericiţi ai naturii, precum Şoseţica şi Pantofiorul!

Să vă văd, apărători înfocaţi ai Minimaxului, cum mai scoateţi acum cămaşa... (Sau cum vă daţi jos cămaşa, rochia şi toate cele?)



PS: scuze că nu am mai avut timp de blog un timp. Sper să-mi revin curând.
PSP: cine chiar a văzut filmul cu Nikita, bun stomac are!

Uite ce îmi trimite mama pe mess, aşteptându-se probabil să scriu pe blog despre asta, sau măcar să trag nişte concluzii: Sistemul de învăţământ cu finalizare: O olimpică la biologie joacă într-un film porno

De ce întotdeauna tocilara? Serios vorbind, întotdeauna e de aşteptat ca tipele emancipate să cadă în depravare, cele care au avut prieten de la 5 ani şi care fac absenţe tot timpul... Dar când e tocilara, povestea parcă e puţin altfel, capătă iz de poveste cu tâlc, moralizatoare, are miros de telenovelă sau film de pe ProTV cu troubled teenagers. Olimpică? Şi mai bine!

Pentru că se presupune că seriozitatea şcolară merge mână în mână cu seriozitatea personală, treabă care poate e adevărată pentru unii elevi, dar nu pentru toţi. Tipa a intrat într-un Colegiu Naţional, e olimpică la chimie, biologie şi română, vrea să dea la medicină. Până aici e copilul perfect. Ei, după olimpiadă s-a decis să intre în industria porno/să facă sex neprotejat şi să rămână gravidă/să se drogheze/să bea alcool/să aibă un anturaj nepotrivit pentru ea, de unde a încetat să mai fie întruchiparea perfecţiunii. Cu alte cuvinte, din Olivia Roşu (prietenii ştiu de ce), ea se transformă în Alina Plugaru.

Este practic, firul epic al acestui gen de melodrame... Melodrame atât de penibile încât mă lasă rece, cu excepţia unei singure obiecţii pe care aş dori să o ridic: Ce aveţi cu tocilarele, frate?

Mă simt vizată.

... bună până la un punct

Tocmai m-am întors de la cinema. Am văzut un film numai şi numai şi numai cu gagici. Nici măcar printre figuranţi nu erau bărbaţi. Două ore!

Mă dor ochii, aşa că merg să mă culc. Pe mâine.