REAL CRIMSON

Deci n-am făcut eu mari boacăne când eram mică şi am ajuns să le fac acum. Povestea de astăzi este cum deşteapta de mine, m-am sprijinit de o masă. Cum adică şi ce dacă m-am sprijinit? Păi am aflat destul de curând că masa respectivă era nici mai mult nici mai puţin decât o minune a tehnicii moderne. Era camuflată să arate ca o masă normală, dar era de fapt tunată astfel încât inginerii să-şi poată face planşele pe ea. Drept urmare, rabata. Am aflat acest fapt interesant legat de mesele din Observator în urma unui impact frontal şi aproape instantaneu cu solul, care, vorba aia, mi-a dat de m-a julit.

3 lucruri ce mi se întâmplă zilnic:

Ştiu că e foarte posibil ca, mai târziu, să mă iau la palme că am spus asta vreodată, dar momentan îmi place. Am petrecut toată vacanţa într-o semi-letargie de zile mari, cu activităţi zilnice dintre care cele mai interesante erau serialele şi cumpăratul de obiecte de-ale casei. Abia aşteptam să înceapă ceva interesant, să ştiu că nu mi-au ruginit complet rotiţele (atât cele intelectuale cât şi cele fizice). Aşa că m-am apucat iar de dansuri, fac şi oleacă de programare, mă deplasez fără să mă "plâng, să mă jelesc, să strig" la cursuri, laboratoare şi seminarii şi - cel mai important, cu riscul de a mă repeta - îmi place la nebunie lumea asta nouă.

În curând, poveşti despre noile experienţe cu facultatea. Cel mai probabil în weekend, având în vedere că zilele astea sunt tot pe fugă... Da' aşa îmi place!

Termin liceul. Termin liceul şi nu îmi vine să cred. Am petrecut 12 ani în şcoala asta, am colegi pe care îi ştiu de tot atât timp, am profesori care îmi predau de când eram un prunc de a clasa a cincea. Îmi place să cred că şi eu am oferit multe şcolii; în primul rând respectul pe care îl merită o astfel de instituţie, apoi eforturile mele, atât cele academice cât şi cele extra-şcolare. În legătură cu activităţile mele, nu cred că mă voi schimba vreodată, cel puţin nu în viitorul apropiat, pentru că niciodată nu am căutat calea simplă, niciodată nu am suportat plictiseala şi lipsa de activitate, preferând în schimb să acumulez activitate, să am despre ce vorbi, ce face şi la ce să mă gândesc. Îmi place să muncesc cu capul, îmi place să depun efort şi, bineînţeles, îmi place să îmi fie recunoscut efortul şi succesul, dacă este cazul.

Zilele astea mi-am adus aminte de Martin Eden. De ce? Pentru că el era revoltat de faptul că toţi vor să îl scoată în oraş şi să îi dea de mâncare doar pentru că era la modă să-l hrăneşti pe Martin Eden. Cartea prezintă cum, cu săptămâni în urmă, deşi Martin Eden era sărac lipit pământului şi nu avea bani de mâncare, nimeni nu îl hrănea. Desigur, nu e şi cazul meu, care mănânc destul de consistent şi dacă mi se oferă ocazia, şi dacă nu, dar revenind în Cluj după atâta vreme, realizez că am datorii faţă de o grămadă serioasă de persoane care nu m-au văzut de ceva vreme...

Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.

A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.

Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...

Nu, nu e vorba despre piesa celor de la ZZ-Top, dar i-am primis Ioanei [Stupariu] un post despre cum mie mi se văd picioarele în 90% din pozele în care apar. Majoritatea celor care îmi citiţi blogul probabil ştiţi că port fustă des, mai ales toamna şi chiar şi iarna când nu e foarte frig. Motivul e simplu, binecunoscutul "vreau. şi pot.", cu un adaos de orgoliu din partea subsemnatei, care am avut întotdeauna impresia că arăt smashing în fuste.

În fine, voi încerca să nu transform această postare într-una *prea* narcisistă, aşa că revin la subiect. Apariţia picioarelor mele în toate pozele se poate investiga, cred, la fel cum investighează apariţia feţelor de oameni pe sandwichuri, a monstrului din Loch Ness pe fundalul pozelor de vacanţă şi a fantomelor în lanurile cu porumb. De exemplu, la concursul cercurilor de lectură toate pozele au fost făcute mega-stângaci, toate erau tremurate sau blurry, dar unde apăream eu, partea cu picioarele mele era perfect clară.

Unde este eveniment formal, iaca picioarele mele. Unde este majorat, uite-le. Facebook? Acolo-s. La şcoală? Salopeta. La redacţie? Urme pe pereţi şi eu relaxată cu picioarele peste birou. [Aici mă împinge orgoliul să zic că am şi secretară, dar deja mi-am bătut prea tare joc de funcţia lui Avram şi mi-i prea drag de el ca să mi-l imaginez din nou turnând cafea Cola pentru şefi].

Să nu vă miraţi deci, dacă serialul Elodia va fi detronat de o nouă producţie marca Dan Diaconescu Direct. Va avea aproape la fel de mult succes ca poveştile cu fantome şi apariţiile stranii, atât că există unii care nu au văzut fantome... pe când toţi care mă cunoaşteţi live mi-aţi văzut picioarele măcar odată.

Straniu? Bizar? TLP va fi sceptic, dar voi, restul, mă credeţi, nu?

Acest post nu se presupune a fi funny. Dacă ai ajuns la mine pe blog căutând ceva funny şi acesta e primul articol din pagina principală, dă scroll mai jos şi găseşti o poveste cu ţâţe şi piţipoance.

Ultima perioadă m-a prins într-o pasă cu totul şi cu totul meditativă, dar în acelaşi timp sunt cât se poate de level-headed şi am impresia, mai mult ca niciodată, că viitorul meu e cât se poate de sigur. Azi de dimineaţă m-a trezit un ţânţar rebel pe la ora 6 jumătate şi în loc să pun capul înapoi pe pernă ca să reintru în lumea viselor pufoase şi roz, mi-am început aplicaţia pentru studiul în UK şi mi-am rescris CVul. Mâine vreau să mă reapuc de derivate şi să pun bazele unui proiect destul de ciudat pentru care va trebui să revin la faţeta mea auto-didactă.

IPWul şi o discuţie destul de lungă cu Ale Dascăl m-au făcut să îmi amintesc, printre altele, de ce mi-a plăcut informatica [cea adevărată, cea interesantă şi cea prin care pot crea lucruri]... Mi-am amintit de cine eram mai demult, de cine a luat premiul I într-a opta cu media 10, de cine a lucrat la radio, de cine a muncit în tot acest timp. Şi cum stăteam eu şi meditam, îmi trece prin cap gândul că, deşi nu aş vrea să o recunosc, am evoluat în timp. Am alungat rapid imaginea unei Căline mature din mintea mea...

... doar ca aceasta să revină prin comparaţie cu alte imagini. Curios că ieri mă uitam prin pozele mele vechi şi nu m-a frapat absolut nicio diferenţă. Eram aşa cum sunt şi acum nemachiată, poate cu tenul ceva diferit şi mai subţire în ceea ce priveşte allura. În fine, ceea ce mi-a amintit de fapt de adolescenţă a fost un stimul auditiv. Instalând un program de karaoke şi pachetele cu cântece adiacente, îmi dau urechile peste o piesă de la Evanescence, mai exact Going Under.

Piesa este nu numai veche, dar ştiu că pe vremuri mă identificam cu versurile Evanescence, reuşeau cumva să exprime tot acel teenage angst, care mă urmărea ca o energie potenţială. Îmi aduc aminte de primul fum de ţigară pe care îl încercasem pentru că diriga tocmai ne ţinuse o prelegere de o oră şi jumătate despre de ce nu ar fi bine să fumăm. Îmi aduc aminte telefoanele tip cărămidă pe care eram fericită să primesc smsuri all caps de la băieţi. Îmi aduc aminte cum clipul de la Everybody's Fool mă convingea că într-adevăr lumea e o minciună, de cravatele lui Avril Lavigne, de Linkin Park. Îmi aduc aminte de bunica mea, bolnavă la pat, cu bunicul meu ţinând-o de mână şi dormind amândoi. Îmi aduc aminte de cum s-au dus amândoi. Nu aveam prea mulţi prieteni, în sensul că nu gândeam pe aceaşi lungime de undă aproape cu nimeni. Desigur, în acelaşi timp eram CONVINSĂ că the troubled teenager este doar un mit şi că eu sunt perfect echilibrată.



Liceul, pentru mine, a fost a time of awakening. Primul grup de prieteni propriu-zis, calmarea instinctelor de a trăi orice melodie la maxim [e drept că între timp mai apăruseră posibilităţi mai constructive de a face rost de muzică] şi, după cum povesteam astăzi cu cineva, secretul clipelor frumoase. Care apar în viaţa noastră, dar pe care NOI şi nimeni altcineva trebuie să le prindă cu pumnii, să le strângă toată seva, toată plinătatea sentimentului.

Nu am fost nefericită ca adolescent, departe de mine gândul la aşa ceva. Şi nici nu m-am considerat niciodată dintr-o dată matură, sau dintr-o dată adult, nici măcar în ziua în care am făcut 18 ani. În schimb, pe când eram de aproximativ 13 ani, s-a întâmplat să apară un film în care o fetiţă ca mine, de 13 ani, şi-a dorit vârsta de 30. În fine, era un chick flick cu poveste moralizatoare, dar am ţinut minte ideea şi mi-am promis că la 30 de ani o să îmi amintesc de cum eram eu la 13 ani, aşa cum şi-a amintit şi personajul principal din film.

Nu am 30, am 18. Dar nu pot, din când în când, să nu mă gândesc la ceea ce am lăsat în urmă şi spre ceea mă îndrept azi. Şi mâine.

1. Zicea mama că replica şasă cai a făcut istorie. Arhimede a spus Evrika!, Giordanno Bruno a spus E pur si muove, iar un tip cu clop intervievat pentru balul bobocilor a spus şasă cai. E pur şi simplu firul evolutiv al istoriei.

2. La mine în curte trăieşte o familie de [etnie formerly known as ţigani] rromi/indiromi, care acum 5 mintue dădeau muzica la maxim. Şi, ce credeţi că le place lor să asculte la 11 trecute noaptea? Guţă, Salam, Minune? Ei, aş, Andrea Bocelli! Şi nu glumesc, chiar răsuna Con te partiro în toată curtea ... Aşa cum cititorii mei sunt mai deştepţi decât ai altora şi eu sunt mai deşteaptă decât cei de la Caţavencu pentru că le-am împrumutat motto-ul, până şi indiromii de la mine din curte sunt mai culţi decât media.

3. Plec în tabără o săptămână, aşa că părăsesc tastatura o vreme. Sper să mă întorc cu material proaspăt şi să vă găsesc tot aici. Numa' bine!

Să vă aşteptaţi la o scurtă perioadă de lipsă din partea mea de la bordul calculatorului. Sper să am acces la ceva ordinatoare şi prin străinătăţurile în care plec, deşi de vreo 10 minute am citit nişte reviewuri foarte proaste la hotelul la care voi fi cazată.

În fine, vă pup pe toţi şi staţi pe aproape, că revin.

1. Am luat carnetul de şoferi. Şi nu oricum, ci cu felicitări... Îmi zice examinatorul că foarte bine, neaşteptat de bine conduc.
2. Am dat comanda finală pentru revista şcolii. Aşteptaţi-vă la un număr tare fain!
3. Am fost la examen de condus, la bunică-mea, la şcoală, la cenaclu, la tipografie, la meci. [da, ştiu că jucăm prost şi că 0-0 nu e un achivement]
4. De vineri merg la sală, că deja nu se mai poate [mă simt mai motivată dacă am asta scris negru pe alb că merg].

În rest, mă scuzaţi, dar pentru astăzi nu am nimic de comentat. Când voi avea un răgaz de citit ştirile sau de meditat asupra unor probleme existenţiale voi reveni cu postări.

Lipsii o vreme. Bineînţeles, nu s-a terminat lumea cu faptul că nu am mai scris eu la blog dar în ultima vreme am destul de puţin timp pentru lucrurile care le fac cu plăcere. Bine, sunt o mincinoasă notorie, pentru că majoritatea lucrurilor pe care le fac le fac deoarece nu îmi place să stau locului... Dar să zicem că blogul este una dintre activităţile cele mai plăcute şi mai puţin rigide la care particip, deci sincopele astea mi se scuză - sper!

Ce s-a împlântat cât nu am mai scris eu nimic? Exact, nimic neaşteptat. Au pierdut acasă la ei şi Universitatea Cluj şi Naţionala României, deşi niciun eşec în fotbal nu ar trebui să ne mai dezamăgească, la ce super-generaţie de sportivi au crescut la sânul nostru. Bani să fie, gagici şi cluburi, presa să îi şteargă la fund, că eu una mai am puţin şi mi se face greaţă. Faptul că iei gol din fază fixă nu e pe norocul lor, faptul că dai un autogol nu e pe ghinion. Faptul că apari la televizor şi dai vina pe oricine, numai să nu recunoşti că ai jucat prost... PRICELESS.

Cât despre Ora Pământului, se pare că totuşi am ţinut-o, independent însă de propria-mi voinţă. Ni s-a luat curentul la bunică-mea pe la şapte şi ceva. Drept pentru care, bineînţeles, am trecut pe baterie şi aproape o oră, atât eu cât şi soră-mea, ne-am jucat pe telefon şi PDA. Eco-friendly şi nu prea.

Sper să am mai multe ocazii de update săptămâna asta. Cert este că sunt încă aici şi încerc să-mi strofoc creierii să găsesc subiecte juicy pentru voi.

Încep să mă satur de virozele astea... Circulă pe la noi prin şcoală (şi din câte am înţeles, nu numai) o formă destul de cretinuţă de viruşi cu febră şi tuse, ceva de groază. Cred că e pentru prima dată când sunt bolnavă şi nu simt nicio înrăutăţire la nivelul nasului, ba chiar simt toate mirosurile mai bine decât înainte (se ştie că într-o şcoală în care se schimbă sălile e foarte tare să simţi şi transpiraţie, şi varză călită cu ceapă de la cantină, şi miros de creier ars într-un interval de 60 de minute). Scandalos, nu alta!

În rest, se pare că febra îmi afectează şi capacitatea de a scrie coerent, de a găsi ceva inteligent de zis şi de a funcţiona în mod acceptabil. Aşa că mă tem că în această perioadă nu voi fi cine ştie ce sursă de dume. Deci revin când am sub 37 de grade şi o dispoziţie mai bună.

Mult noroc celor pe care i-a lovit deja viroza (Cristina, Miclăuş, Victor, TLP, dacă nu mă înşel şi Dan) şi celor care aparent şi-au mai revenit (Mihai, Sălă). Celor pe care am tuşit astăzi le urez acelaşi noroc, plus că o vitamina C mi s-ar părea o idee bună în locul vostru.

Am zis odată pă lună să ducem o viaţă bună! ... sau oricând are cineva majorat cu de toate. Reacţiile de după cheful meu au fost foarte bune, nu ştiu dacă din bun simţ şi diplomaţie sau dacă chiar s-a simţit lumea bune, dar cel puţin mie mi s-a părut reuşit. De fapt, mai reuşit nici că se putea!

Din 50 de invitaţi au venit 23, dar ăia ce au venit, au chefuit ca la carte. Părinţii mei au plecat pe la 10 şi jumătate, după ce au făcut o serie de poze cuminţele, cât încă ne stăteau frezele cum trebuie la toată lumea, cât încă bluziţele nu erau şifonate, cât nu transpirase nimeni şi toţi aveam sub alcoolemia sub limita legală. Aşa că m-am plimbat printre cei prezenţi cam ca la mare, când te jecmănesc unii de 5 lei pentru o poză cu un animăluţ drăguţ, sau cu un decor kitsch. De data asta, eu eram animăluţul... Prefer să nu folosesc expresia de "poze cu maimuţa", că oarecum a căpătat alt sens de-a lungul timpului.

Aşadar, iaca minunaţi-vă de cevaşilea poze de hi5:
cu bunoacele de Ale şi Ale, care precis că dacă ar uploada astea pe hi5, ar primi milioane de commenturi cu "ce bune suntetz :X:X:X :*:*:*"
cu o mică parte din clasa a XI-a MI1, dragii de noi: Dan, Cristina aka Kikki, Ale, eu şi Ale. În a doua poză mai apare şi Mihai. Lăsaţi că peste ani şi ani, la el vom merge să ne pună la loc oasele, inimile, ficatul şi plămânii bolnavi şi ce bine va fi să avem o pilă! A treia poză e cu moldoveanul meu de Republică preferat, Dorin, şi cu Drăgo, care este muzul meu în ceea ce priveşte revista şcolii.


şi cu doi băieţi aaalbi (dar în suflet albi şi negri, desigur), Miclea (cel cu amigdalele) şi Mircea. De fapt, dacă mă gândesc bine, împreună facem un steag destul de frumos, nu?

spuneam de alb, de alb şi negru, aşa că să continuăm cu negru: Petra (cea cu privire intensă), Cristina, eu, Dali şi Kiki.
and last but not least, uite cum l-am ajuns la înălţime pe Gegiu

Sigur că situaţia se schimbă după tort, când vin părinţii mei pentru a doua oară cu aparatul de fotografiat, şi toţi cântam de ne dureau plămânii. Asta deşi trecuse pe la noi două organe de poliţie, insistând să dăm mai încet sau să ascultăm salsa, care nu are başi, că nu poate dormi de noi nenea de vis-a-vis. Ce să-i faci? El când a avut 18 ani a făcut linişte?
Şi atunci rocării au spus stop. Prea mult house, prea mult timp fără dat din cap. Aşa că ne-am apucat de învârtit plete (severe headbanging), ceea ce i-a cam aşezat pe scaun pe colegii mei... Cu excepţia lui Drăgo, care a încercat şi el să intre în atmosferă, dar s-a lăsat păgubaş după vreo două minute, amintindu-şi probabil că îţi ia ani de experienţă să stăpâneşti cum trebuie Master of Puppets. Dar las poza să-şi vorbească cele 1000 de cuvinte:Apropo, din punctul de vedere al eleganţei, e cam greu să dai din cap pe tocuri şi cu mărgele la gât. Totuşi, să zicem că aveam un echilibru destul de bun... Destul de satisfăcută de experienţă, i-am făcut semn lui Cheţea, manelist convins şi unul dintre sunetişti/invitaţi că poate să pună şi piese normale. Şi nu a ezitat:
Mda... houseul a ridicat ceva mai multă lume în picioare. Şi, la cererea expresă a lui Victor, am pus şi vreo două-trei manele. Aici e ceva mai delicată problema, având în vedere că m-am ales cu nişte poze destul de compromiţătoare imaginii mele "publice", în care ai zice că sunt vreo rudă de-a Magdei Ciumac. Apropo, tipul de pe jos, din prima poză, ascultă AC/DC... Singurul care a ieşit cu reputaţia nepătată de aici e Cheţea (a doua poză), care, după cum ziceam, şi aşa e destul de manelist.

Sigur că, probabil observând că aparatul de fotografiat din mâna vigilentă a mamei îi cam ţinea pe băieţi la o pârtie de 2 metri faţă de mine, ai mei au plecat şi gata cu pozele... Ce mai am interesant prin calculator sunt poze făcute cu telefonul lui Mircea şi care conţin imagini şocante cu doi colegi de-ai mei care fac striptease la chiloţi (anonimi aici, deoarece nu am avut ocazia să îi întreb dacă vor să se vadă dezbrăcaţi pe net).

A fost mult mai bine decât aş fi crezut. Sunt sigură că peste ani şi ani, când voi fi plină de riduri şi băieţii vor sta la 2 metri de mine nu pentru că e mama vigilentă lângă ei, ci pentru că îmi va scârţâi prea tare scaunul-balansoar... atunci îmi voi aminti cu mare plăcere de majoratul meu. De asemenea, sper ca toţi cei care aveţi de gând să vă ţineţi majoratele de acum încolo, să vă simţiţi la fel de împliniţi şi de fericiţi după terminarea lui, aşa cum m-am simţit şi eu.

Da, ştiu, nu am updatat măgăoaia de mult. Mii de scuze, aşa că să intrăm în pită.

Vineri am avut o mică aventură cu maşina. În sensul că am de gând să mă apuc în curând de şcoala de şoferi, iar tata s-a hotărât să facem o mică încercare. Bunica mea, la care merg de obicei în weekenduri şi vacanţe, stă pe o stradă destul de puţin circulată, mai ales noaptea, când am pornit noi spre ea. În maşină, tata îmi zice, cu cea mai mare naturaleţe "Te duc numai până în colţ, apoi mergi singură." Revoltată că voi merge pe jos, zic "Cu bagajele după mine? Dar tu unde mergi cu maşina?", ca să primesc răspunsul că nici vorbă de mers pe jos, că eu se presupune că voi porni maşina. Am rămas la stadiul de presupunere, probabil pentru că sunt blondă şi nu pot coordona piciorul de pe ambreiaj cu cel de pe acceleraţie, cu mâna de pe schimbătorul de viteză şi cu ochii de la cadranele de bord nici măcar cât să o iau din loc... Nu ştiu, voi, care v-aţi luat carnetul, aţi păţit asta vreodată, sau sunt chiar aşa anti-talent încât nu e de mine la şcoala de şoferi?

Sâmbătă dimineaţă am mers la Olimpiada de Engleză. Problema era că meciul Universităţii începea de la 11, şi eu urma să fiu blocată în sala aia infectă, de un portocaliu psihedelic, al Liceului Ghibu. Am terminat într-o oră şi jumătate subiectul pentru care aveam 3 ore şi am fugit spre Moina. Acolo, alt bai: casa de bilete închisă, geandarmu' că "data viitoare". Stresată la culme, îi explic că am avut Olimpiadă şi chiar aş vrea să îmi susţin echipa la ultimul meci de pe dream theater (recte Ion Moina). Până la urmă m-a lăsat cu condiţia ca nota de la olimpiadă să îmi fie peste 8. Nenea de la intrare, dacă, printr-o coincidenţă absurdă, îmi citiţi blogul, a fost 9, nu eraţi departe.

Nu am să povestesc mult despre meci. Nu prea am ce povesti. "U" este o echipă care, poate, pentru outsideri, ar putea părea nedemnă de atâta încredere şi de atâta susţinere din partea suporterilor ei. Ei bine, nu este aşa. Pentru că indeiferent de rezultate, indiferent de divizie, indiferent dacă după demolare va fi mall sau stadion nou, noi vom striga în continuare "Haide U!". Şi, aşa cum bunicii noştri le-au transmis iubirea pentru echipă părinţilor, care ne-au pasat-o nouă, peste ani şi ani va creşte o nouă generaţie e suporteri. Şi poate, odată cu ei, va creşte şi o nouă echipă. Una puternică, una care să fie demnă de toată iubirea lor, aşa cum, de bine de rău, Universitatea Cluj de astăzi este demnă de iubirea noastră.

Tot sâmbătă înainte să ies în oraş am prins o ediţie în reluare a Dansez pentru tine şi cică urma duelul. Au ţinut-o aproape o oră cu filmări de la repetiţii, cu povestea viselor concureţilor, cu transimisii de la Chişinău din casele familiilor care îi susţin, şi cu publicitate. Dar momentul culminant a fost, fără discuţie, când Ştefan Bănică Junior i-a adus fratele Alinei Dumitru din Canada, frate pe care nu l-a mai văzut de 6 ani. Nu vă pare cunoscut, parcă de undeva de la vreo rudă prin alianţă a Juniorului?

Duminica a fost zi de parastas pentru bunicii mei şi masă în familie. Motiv pentru care mi-am amintit de o fază de la ultimul parastas, cu un diacon la care, în mijlocul cântării, i-a sunat telefonul. Fără a schiţa cel mai mic gest şi continuând cu aleluia, aleluia, aleluia tipul a scos telefonul, s-a uitat la mesaj şi a pus aparatul înapoi în buzunar. Primise probabil, vorba lui tata, un apel de sus.

Azi am fost la teatru cu colegii, cam pe nepusă masă (credeam că e seara, pe la 6-7, ştiu eu? Când colo, la 3 aud la şcoală că piesa e la 3 jumate, deci abia am ocazia să halesc un Pontino Fornetti că trebuie să fiu în faţă la Teatrul Naţional), la O scrisoare pierdută, într-un soi de regie modernă. Actorii au improvizat poate cam mult pentru gustul meu, dar pe final mi-a plăcut mult. Poze cu nemiluita (îmi luasem aparatul-cărămidă la şcoală pentru nişte poze de revistă), pe care ar fi cazul să le descarc din aparat, altfel mi se urcă în cap tot liceul...

Cam atât a fost zilele astea care m-au ţinut departe de blog. Să nu uit, aici găsiţi ceva interesant. Numa' bine.