Îmi place să dramatizez. După operaţia la unghie de ieri, astăzi stăteam cu burta-n sus şi cu piciorul pe o pernă, având întipărită pe faţă o expresie de suferinţă şi oboseală şi uitându-mă la un film. O prind pe soră-mea trecând prin cameră şi nu pot să nu profit de ocazie, întrebând-o inocent "Faci ceva pentru mine?".
Soră-mea îşi dă ochii peste cap şi mă întreabă ce-mi trebe. O rog:
- Floriana, iubire... Dacă e rece Cola din frigider, adu-mi un pahar.
Aud paşii soră-mii pe hol, tropăind până la frigider, aud scârţâitul uşii, apoi cum aceasta se închide. O aud cum merge la bucătărie, apoi ceva clinchete de pahare. Într-un final vine în ritm allegro în camera mea, şi îmi pune în mână un pahar gol, justificând, sec:
Mă deranjează lipsa de respect pe care le-o arătăm celor care muncesc. Pentru că foarte puţini oameni vin să bată pe umăr pe cineva care are îşi face datoria cât de bine poate. Nimeni nu e perfect, dar totuşi ne găsim câte unii mai deştepţi să zicem că toţi profesorii e proşti, sau că toţi doctorii sunt nişte îmbuibaţi care şi-au făcut avere din şpăgi. De ce? Pentru că e foarte uşor să observăm numai aspectele negative, este foart uşor să considerăm ca fiind corectă o demonstraţie empirică, bazată pe experienţe aleatoare... În fine, să clarific despre ce vorbesc:
Alaltăieri am fost la pansat cu piciorul ce îmi tot face fiţe din când în când. Asistentele de acolo, pentru care am o mare consideraţie [având în vedere că două persoane fac faţă unui flux continuu de oameni pe care trebuie să-i programeze, să le facă tratamente simple şi să-i introducă în baza de date, să-i taie şi să-i cauterizeze pe unii şi să îi panseze pe alţii] fac greşeala de a plasa două individe în sala de aşteptare. Fiica, o piţipoancă de circa 20 de primăveri, tencuită cu fond de ten de parcă ar fi în programul cu izolaţia termică la blocuri, păr întins şi brunet, sprâncene desenate cu negru. Mamă-sa, o tipă solidă, cu siluetă destul de drăguţă de altfel, dar cam acoperită de câteva straturi slănină şi şunci, blond-oxigenată, cu cercei de aur în formă de covrig şi şlapi în picioare. Ce credeţi că se apucă ele două de făcut? Aşteaptă cuminţi la rând? Admiră sala de aşteptare?
Nici vorbă, se apucă ele două de bârfit despre cât de proaste sunt asistentele astea şi cum au îndrăznit să le facă pe ele să aştepte în loc să le ia imediat, că şi aşa una dintre asistente nu făcea nimic. Or, femeile acelea două se agitau încontinuu ca toată lumea să se fie în regulă, ca toţi să fie trataţi în mod egal şi cât se poate de eficient. Mi se pare culmea nesimţirii să vină două fufe precum cele două descrise mai sus, să comenteze pe marginea aşa-zisei lor prostii, numai pentru că fundurile lor preţioase nu suportă scaunele din sala de aşteptare pentru jumătate de oră.
Şi ce povestesc eu aici e un singur caz. De câte ori nu ne-am ofticat şi noi dintr-o toană de genul acesta? De câte ori nu am dat vina pe o singură categorie socială pentru probleme? De câte ori nu am generalizat, spunând toţi doctorii, toţi rromii, toţi avocaţii? Departe de mine gândul că toţi aceştia ar fi perfecţi, că toţi şi-ar face treaba aşa cum trebuie, dar ideea pe care vreau să o transmit e alta: Când o să ne vedem noi de treaba noastră, să încercăm noi să schimbăm ceva, în loc să criticăm treaba altora?
Ca un bonus, pe final, vă invit la un material superb despre profesori, pe care dacă vă ajută răbdarea şi cunoştiinţele de engleză, sper că îl veţi aprecia la adevărata valoare.
Zilele astea mi-am adus aminte de Martin Eden. De ce? Pentru că el era revoltat de faptul că toţi vor să îl scoată în oraş şi să îi dea de mâncare doar pentru că era la modă să-l hrăneşti pe Martin Eden. Cartea prezintă cum, cu săptămâni în urmă, deşi Martin Eden era sărac lipit pământului şi nu avea bani de mâncare, nimeni nu îl hrănea. Desigur, nu e şi cazul meu, care mănânc destul de consistent şi dacă mi se oferă ocazia, şi dacă nu, dar revenind în Cluj după atâta vreme, realizez că am datorii faţă de o grămadă serioasă de persoane care nu m-au văzut de ceva vreme...
Şi dintr-o dată, ies în oraş în disperare. Nu este zi să nu îmi sune telefonul de cel puţin două ori, sau să nu mă simt eu datoare să sun oamenii şi să îi chem la o socializare. Deja ziua de mâine şi de poimâine îmi sunt pline. Pline, nu aşa cum mă aşteptam, cu derivate şi programare, ci, dimpotrivă, cu ocazii de interacţiune umană. Se vede că mai este puţin şi începe şcoala, având în vedere că lumea e în oraş şi are chef de consumat ultimele zile în party-ing.
A venit acasă şi soră-mea, drept pentru care scara blocului a asistat la o reîntâlnire de zile mari [V-am mai spus cât îmi iubesc sora, nu?] care, după cum a remarcat şi mama, va fi şi mai şi atunci când voi fi venind peste ani şi ani de prin Străinezia. În altă ordine de idei, azi mi-am făcut deja a treia operaţie la picior, însă trebuie să recunosc că asistenta de data asta avea mâna fină şi totul a decurs ok până acasă, când a trecut efectul xilinei.
Ştiri amuzante sau oameni proşti la adresa cărora să comentez în binecunoscutul meu stil nu am prea găsit astăzi, dar dacă aveţi sugestii, lăsaţi un comment şi vedem ce articol de tabloide pot ciopârţi...
Fac parte din categoria oamenilor care nu cred în femei urâte. Bine, poate că da, poate câteva femei urâte există, dar în principiu există incredibil de multe tipe care nu ştiu să se îmbrace, nu ştiu să se machieze sau nu au timp să se ocupe de propria persoană. Am prins în weekend la ProTV varianta românească a emisiunii Extreme Makeover, în care Victor Slav le dădea operaţii estetice gratis la nişte ţoape complexate şi cu chef de agăţat. Printre ele, o tipă cu un nas într-adevăr urât şi o băbuţă care vroia să se cupleze acum, la vârsta a treia, dar i se părea că e cam urâţică.
Părerea mea? Ca de obicei, Gică Contra. Nu am nimic cu cine vrea nas nou pentru că e de zece ori cât faţa, nu am nimic cu cine vrea să îşi recapete frumuseţea după vreun accident sau mai ştiu eu ce, dar să dai unei tanti cu fiţe de vedetă enşpe feluri de operaţie mi se pare de-a dreptul risipă de bani. Investiţie ar fi fost să îi găsească un psiholog, sau să o înveţe cum să se machieze frumos şi cum să se îmbrace. Nici nu îl aduc în discuţie aici pe superstilistul emisiunii, care a considerat că e o idee bună să o îmbrace pe băbuţă în rochie cu floricele cum purtam eu pe la 14 ani...
Pentru că a te aranja e o artă. Pentru că totul trebuie făcut cu măsură, astfel încât să nu cadă nici în ridicol, nici în absurd. Să nu fie nici prea strident, dar să fie de efect. Să crape de ciudă vecina de la doi, dar să nu dea cu capul de balustradă...
Revenind, degeaba îi scoţi văcuţei zece kile de grăsime dacă nu o înveţi să nu mai bage în ea ca într-un sac fără de fund în timp ce urmăreşte telenovelele preferate. Degeaba îi tunezi sânii dacă ea îi acoperă cu o eşarfă de doi lei cu paiete aurii şi argintii (da, am zis aurii şi argintii împreună! muhaha!) care cică se asortează la iegării spandex cu imprimeu de leopard şi care îi strâng şuncile abia redobândite. Poţi să predai stilul unei femei aşa cum poţi să înveţi oamenii să pescuiască în loc să le dai peşte.
Iar efectul dramatic pe care trebuia ca operaţiile acestea să îl aibă era mai mult o treabă de styling decât o treabă de bisturiu. Adică degeaba le-ar fi operat dacă nu le-ar fi aranjat cât de cât. Vedea-i-aş pe cei de la ProTV că se întorc la ele peste 3 luni şi să vedem atunci cum arată... Fără make-up profesionist şi cu părul coafat acasă, atunci oare se va vedea vreo diferenţă dintre cum arătau înainte de operaţie şi cum arătau după? Mira-m-aş.
Am păţit că mi-am tăiat prea tare unghiile. Şi atunci una dintre ele a crescut aiurea, s-a bagat în carne şi am ajuns să mă opereze. Practic mi-a bagat o injecţie NAŞPA de anestezic, apoi mi-a retezat (cred) o parte din unghie, până la rădăcină, după care a cauterizat tot ce era pe acolo. Nu ştiu exact pentru că nu m-am uitat; acum e ok, anestezicul începe să treacă şi implicit mă doare toată zona unghiei mare de la picior.
Absurd că am ajuns la asta pentru că mi-am tăiat prost unghiile (ştiu), dar ideea e că acum sunt ţintuită în casă şi la calculator, deci probabil când găsesc ceva material ok de comentat, voi mai posta pe blog, asta deoarece în ultima vreme nu v-am prea servit revoltăciuni, funny stuff şi alte alea.
Oricum, bancul zilei (sec) a fost următorul: Mama se duce până la farmacie, eu cu un pansament plin de sânge şi nu pot călca decât puţin pe călcâi. Mama: Să stai aici cuminte până mă întorc, bine? Eu: Mda... Ce aş putea să fac? Să mă ridic pe vârfuri şi să fug afară? Mama: Da, pe poante. (poante=vârfurile picioarelor, ca să vă scutesc de un google) Eu: Eventual pe bancuri, dar slabe şanse.
