Profesori şi alcool
O fază foarte simpatică s-a întâmplat azi la noi în clasă. Profesoara de religie, o tipă cam firavă, naivă şi pe care o cheamă Petruţa (pe principiul "hai să-i punem nume cu diminutiv, şi aşa rămâne copiluţ întotdeauna, pentru că nu o vom lăsa să crească"), ne-a povestit o minune. Ce minune?
Păi cam aşa: ea stătea într-o casă desupra unui fost cimitir. Într-una din camere, în mod inexplicabil, era foarte frig. Şi în seara de Crăciun s-a întors de la colindat şi şi-a aşternut patul în camera cu pricina. Nici nu închide bine ochii, că aude paşi şi simte cum se cutreură camera sub acei paşi. Asta a fost minunea.
[... în clasă, moment de tăcere.]
Într-un final, colegul Creţu, cu cea mai sinceră mutră de care era în stare:
- Nu vă supăraţi, dar aţi băut ceva în seara aia?
Ce generaţie depravată suntem, nu? Ne zice omul minuni cu cimitire, camere reci şi prezenţe şi noi credem că e vina alcoolului. Urât, dar ce poţi să faci?
// am o presimţire că TLP va comenta la asta. :))
Departe de a fi "minune", e doar un instinct ancestral: frica de intuneric si frig, adica de moarte.
Singura minune e cum poate crede cineva ca asta e o minune :)