REAL CRIMSON

Aveau cei de la Aerosmith o melodie drăguţă acum câţiva ani, căreia îi spunea Pink. În videoclip apăreau tot felul de ciudaţi, bineînţeles doar atunci când Steven Tyler se retrăgea mai spre marginea ecranului, iar gura lui imensă lăsa loc şi de altceva în cadru. Dar da, rozul este o obsesie, rozul este un trend care mereu revine şi rozul va fi mereu ceva de care să ne preocupăm.

În altă ordine de idei, mi-a zis Mihai bancul cu Elena Băsescu, când sună ea acasă supărată şi zice că la Parlamentul European toţi vin cu tramvaiul, numai ea cu maşina personală, iar tăticu' îi trimite bani să-şi cumpere şi ea tramvai, să nu fie mai prejos decât ceilalţi europarlamentari. Pentru cei care sunteţi mai întârziaţi cu poanta, sau aveţi părul oxigenat, e o exagerare a răsfăţului EBei. Ceea ce nu e o exagerare, este ceea ce au făcut bulgarii:

[Revenim, aşadar la ceea ce spuneam despre roz.] Fostul ministru bulgar al apărării a vopsit două maşini în roz pentru a se potrivi cu culoarea rochiei fiicei lui, care avea mare nevoie de maşini cumpărate din banii contribuabililor pentru a se deplasa la balul şcolii.

Uneori, ştirile astea mă umplu de un sentiment călduţ, pentru că mi se refuză dreptul la replica binecunoscută Ca la noi la nimeni. De asemenea, cu asta sunt nevoită să îmi retrag tot ce am spus vreodată rău despre EBa şi despre piţipoancele de la My Super Sweet 16 de la MTV [care, totuşi, au părinţi incredibil de bogaţi şi care n-au decât să strice banii pe chefuri extravagante, doar ajung la femeia ce curăţă după chef, la chelneri şi la restul membrilor echipei organizatorice]

Ştirea mi-a trimis-o Dee, aveţi aici şi linkul. E de menţionat şi unul dintre comentatorii de pe site-ul respectiv, care a pus punctul pe i. Perimiteţi-mi să citez: Noi suntem hoţi. da vecinii noştri sunt gay

M-a lovit astăzi ideea că vine toamna. Nu că începe şcoala, că mă apropiu de clasa a 12ea şi de admiterile şi bacalaureatul aferente, ci efectiv că vine toamna. E frigul acela care se lasă la începutul lui septembrie şi strică orice fel de plan de îmbrăcăminte interesantă la deschiderea anului şcolar, forţându-mă la sacouri şi la pantofi cu toc în loc de sandale. Da, revin pe coridoarele şcolii în perechea mea de pantofi gălăgioşi, care îmi fac simţită prezenţa de la câteva sute de metri depărtare, mai ales când sunt ore şi pe coridor e linişte. Revin la geaca de piele roşie, la eşarfa cu Universitatea Cluj şi la fusta neagră în care mă fluieră toţi cocalarii şi muncitorii necalificaţi [da, ştiu, exagerez. De fapt numai jumătate dintre cocalari şi muncitori mă fluieră toamna].

Septembrie, deci. Eh, aproape...

Un banc, pentru că lucrurile pot fi privite şi cu simţul umorului:

- De câte feministe ai nevoie pentru a schimba un bec?
- De niciuna. feministele oricum nu vor schimba niciodată nimic.

Am văzut cu mama filmul The Proposal, saptămâna trecută, dar nu am avut timp să postez nimic interesant despre el. În principal pentru că nu are nimic interesant sau nu faţă de tona de comedii romantice deja apărute. Nu, nu am să fiu ipocrită şi să pretind că eu nu mă uit la comedii romantice, sau că nu râd niciodată la glume stupiduţe, dar am să spun că îmi doresc să văd odată şi odată o comedie romantică originală.

Pentru că toate urmăresc deja acelaşi plot idiotic, cu ei doi care sunt opuşi/nu şi-au vorbit niciodată/se urăsc şi ajung să se căsătorească în scurt timp, după ce au fost ajutaţi de o bunică simpatică şi s-au împrietenit cu un căţel pufos. De asemenea, în scene absolut aleatorii şi insignifiante pentru firul epic principal, ea cade în apă şi îşi fleoşcăieşte hainele de firmă, sau cei doi ajung să se vadă dezbrăcaţi absolut accidental...

Totuşi, nu clişeele filmului vreau să le comentez aici, ci setul de întrebări pentru cupluri. Mai exact, ea era imigrantă şi, pentru a verifica autenticitatea relaţiei celor doi, un trepăduş de la Biroul de Imigraţii le ia interviuri, punându-le o serie de întrebări stupide unuia despre celălalt, precum: care a fost primul concert la care s-a dus? care e filmul ei/lui preferat?

Oameni buni, dacă indicatorul unei relaţii autentice este a şti astfel de prostii, eu îmi iau jucăriile şi plec. Eu nu ştiu singură primul concert la care am fost, cum naiba să intereseze pe oricine altcineva? Eu nu îmi ştiu mărimea la blugi, nu ştiu să am un film preferat, nu ştiu să îmi placă o singură trupă mai mult decât alta în ceea ce priveşte muzica. [Bine, am preferate, dar nu pot spune una singură care să însumeze tot ceea ce îmi doresc eu de la o trupă. Să fie Opeth, să fie Queensryche?] Cartea preferată nici atât: Dacă aş fi pusă în situaţia de a-mi salva viaţa prin a alege o carte din bibliotecă şi să spun "Asta e preferata mea!", creierul meu ar intra într-un infinite loop şi ar exploda... Sunt pur şi simplu prea multe.

Mi se pare sincer imposibil să determini gradul de sinceritate al unei relaţii, fiind un observator 100% obiectiv şi neavând nicio tangenţă cu cei implicaţi în relaţie. Mi se pare stupid să încerci să o faci prin întrebări care le-am citit cu toţii prin oracole, într-a şasea. Atâţia se mint între ei, atâţia se mint pe ei înşişi... Primul concert nu mi se pare a avea vreo legătură cu toate astea.

Este foarte foarte drăguţă. Este blondă, şi mi-e dor de ea. De aceea, din când în când voi scrie câte un post pe blog care să o laude cât e ea de blondă şi de drăguţă, de simpatică şi de inteligentă, ca să-l vadă şi să o gâdile puţin la orgoliu. :*

Anul trecut, în tabăra de jurnalism, următorul paragraf era citat ca fiind unul dintre cele ce stau la baza jurnalismului:

Nu e ştire dacă un om e muşcat de un câine. E ştire doar dacă un câine e muşcat de un om.

Nimeni nu punea nicio întrebare. Dar ipotetic vorbind, să zicem că din toată tabăra s-ar fi găsit unul să întrebe dacă e ştire că Un om a fost muşcat de un om. Ce credeţi că aş fi făcut eu?

a. Mi-aş fi dat ochii peste cap.
b. M-aş fi ridicat şi aş fi plecat din sală, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
c. I-aş fi dat o palmă, l-aş fi strâns de gât şi l-aş fi pus înapoi pe scaun cu un căluş îndesat între dinţi, pentru că nu aş mai fi suportat cretinismul discuţiei.
d. L-aş fi întrebat dacă e de prin Vaslui, şi, dacă mi-ar fi răspuns afirmativ, aş fi zâmbit înţelegător.
e. Aş fi considerat întrebarea pertinentă şi realistă.

Se pare că răspunsul corect era e, pentru că azi, citind ştirile, văd că un om a muşcat de mână un poliţist, pentru că acesta din urmă a vrut să ridice un vehicul abandonat din Capitală. Miticilor, cum să nu vă iubim?

Toată lumea e la un moment dat mai mult sau mai puţin nostalgică. De la muzica veche atât de invocată de adevăraţii fani până la jocurile de Ascunsa' şi La foc, la foc, de la bikini cu talie înaltă la ceea ce am făcut eu acum câteva posturi, când mi-am amintit de adolescenţa mea atât de tipic atipică. Dar nimeni nu a observat, în materie de muzică şi de trupe, schimbări majore. Spre exemplu, astăzi scormoneam pe ştiri.ROL.ro după ştiri stupide, şi mi-a sărit în faţă titlul:

Moby si Serban de la Animal X lupta muzical contra incalzirii globale

Say whaat? În primul rând că sună stupid că luptă muzical împotriva încălzirii globale. Parcă îmi şi imaginez un grup de idioţi dansând în jurul focului îmbrăcaţi în piele de Hienă. Ceea ce mă aduce la adevărata problemă. De când au ăştia de la Animal X nume precum Şerban? Sau nume cu copyright, ca Moby. Unde sunt vremurile când erau numai trei Animale X, şi pe ălea le chema Vierme, Şopârlă şi Hienă? Unde sunt vremurile când trupele stupide nu se implicau în campanii anti-încălzire globală, mulţumindu-se doar să scoată din când în când nişte videoclipuri tâmpiţele?



Aşa a început. Cu 3 indivizi ale căror strofe numărau câte 2 versuri şi ale căror refrene, ceva mai lungi ce-i drept, întregeau numărul de 13 versuri originale ale unei piese. Singurul lucru mişto la ei era că îi chemau Vierme, Şopârlă şi Hienă şi aveau părul roşu şi verde. Atât. Ăsta le era brandul. Niciodată nu erau în altă ordine decât asta. Nu pentru că Vierme era mai important decât Şopârlă, sau că Hienă era mai mic de înălţime decât ceilalţi doi, ci pur şi simplu. Then, something went terribly wrong:



Au scos un videoclip mai interesant decât celelalte. Şi o piesă care sincer îmi place şi acum, în limitele genului ei. L-au luat şi pe şmecherul ăla de Pacha Man, şi vreo doi trepăduşi la chitară. Dar erau tot Vierme, Şopârlă şi Hienă. Niciodată nu au fost altceva.

Iar acum, vine un site de ştiri şi îmi zice mie că pe băieţii ăştia îi cheamă Moby şi Şerban? Nici măcar nu s-au obosit să precizeze care dintre cei trei Vierme, Şopârlă şi Hienă e Moby şi care e Şerban. Sunt oricum combinaţii de trei luate câte două... Concluzia rămâne aceeaşi: jurnalismul contemporan strică toată imaginea muzicii autohtone din anii '90. Şi mă supăr! Îmi iau jucăriile şi plec, da?

Mai lipseşte să îmi zică că pe Nick de la N&D îl cheamă Nicolae, că unul dintre cei trei tipi de la Valahia e dentist şi celălalt a mers la Eurovision, şi că fetele de la Bambi arată ca două piţipoance de pe centură. Ups...