Pierdut accent. Îl declar nul.

Toată vara am ţopăit dintr-o parte într-alta a globului şi a ţării ca un copil hiperactiv pe trambuline. Ţin minte că înainte să plec la Londra, deci prin iunie, mama era încântată că mă voi întoarce cu un accent perfect britanica care să mă ajute la Cambridge. Nici nu ştia cât se înşeală, de fapt nici nu îşi imagina că mai degrabă decât să molfăi r-urile şi să modulez silabele după superbul accent pur londonez, mă voi întoarce cu o pronunţie sudistă preluată de la colegele de cameră bucureştence, recte Iulia şi Irina. Asta pentru că bucureştenii au stilul acela ciudat de a prelungi fiecare propoziţie, de parcă s-ar termina cu semnul întrebării şi nu cu punct. Ardelean fiind, când vezi că ei nu gată propoziţia aşa cum trebuie, preiei mingea şi pui tu capătul acolo unde trebuie. După o vreme însă, mai degrabă le ridici înapoi atât mingea metaforică, cât şi inflexiunea[aa?] bizară pe care o practică ei în conversaţii.

În tabăra din Moldova a fost şi mai şi. Parcă nu îndurasem destul cât şi-a bătut joc tot Ardealul de accentul meu mitic, că a trebuit să prind câte ceva şi din dulcili grai. Inspirată de anecdote precum ţăranii care o lăudau pe Dali ["Ia uiti ci slăbuuţî ie, ca un modiel"], tanti de la magazin întrebată dacă are de vânzare periuţe de dinţi ["Şe s-aviem?"], sau moldoveanca în momente intime cu prietenul ["Bati-ţi juoc di corpu' mieu"], când să mă întorc în lumea mea accentuam i-urile şi adăugam câte un î la fiecare sfârşit de cuvânt. Pe scurt, vorbeam cam ca şi vecinele babelor violate de la ProTV, când îşi dau cu părerea despre nenorocirile care se întâmplă în satul lor vasluian. Wrong bet, pentru că deşi mori de drag după accentul lor drăguţ, prin zona noastră nu dă prea bine să cânţi graiul.

La noi, vorba e straşnică, e bine bătută în pământ. Nici nu ne grăbim, nici nu cântăm cuvintele, terminăm ce începem. Avem câteva regionalisme drăguţe din seria mocicoş, bolund, musai, binecunoscutul no şi o aparentă ură pentru diftongi, dar e exact cum ne-am obişnuit. Imaginaţi-vă cât stres am acum să scap de ticurile verbale preluate de la bucureştenii şi moldovenii cu care am avut de-a face. No offense, dar în ritmul ăsta voi ajunge un paria lingvistic.

Şi totuşi, mă mai trezesc din când în când spunând ceva de genul "Vai, frate, ce poftă am de un harbuz". Păi să nu-ţi vină să mai adaugi şi un no la început sau la sfârşit şi să marketezi fraza asta în loc de Romania, the land of choice.

Întrebare

Cum se face că toate ştirile, mai ales cele de la ora 5, care se referă la violuri, se referă la violuri de babe, sau de tot felul de tanti de la ţară demult trecute de a doua tinereţe? Nu cred că voi înţelege niciodată gusturile psihopaţilor care apar la ProTV. Din două una: ori chiar sunt semi-necrofili, ori vor să ajungă vedete şi să-i vadă lumea pe sticlă...

Plictiseală mare



Exact, dacă vă plictisiţi vă puteţi uita la asta. Şi aşa în ultima vreme numai chestii serioase am dezbătut. Cititorii mei merită şi un post de fun.

PS: Pun pariu că dacă primesc commenturi la asta, primesc ceva de genul "Nu la asta ne aşteptam noi, domnule. Nu la asta, nu la asta."

Cine îşi face treaba

Mă deranjează lipsa de respect pe care le-o arătăm celor care muncesc. Pentru că foarte puţini oameni vin să bată pe umăr pe cineva care are îşi face datoria cât de bine poate. Nimeni nu e perfect, dar totuşi ne găsim câte unii mai deştepţi să zicem că toţi profesorii e proşti, sau că toţi doctorii sunt nişte îmbuibaţi care şi-au făcut avere din şpăgi. De ce? Pentru că e foarte uşor să observăm numai aspectele negative, este foart uşor să considerăm ca fiind corectă o demonstraţie empirică, bazată pe experienţe aleatoare... În fine, să clarific despre ce vorbesc:

Alaltăieri am fost la pansat cu piciorul ce îmi tot face fiţe din când în când. Asistentele de acolo, pentru care am o mare consideraţie [având în vedere că două persoane fac faţă unui flux continuu de oameni pe care trebuie să-i programeze, să le facă tratamente simple şi să-i introducă în baza de date, să-i taie şi să-i cauterizeze pe unii şi să îi panseze pe alţii] fac greşeala de a plasa două individe în sala de aşteptare. Fiica, o piţipoancă de circa 20 de primăveri, tencuită cu fond de ten de parcă ar fi în programul cu izolaţia termică la blocuri, păr întins şi brunet, sprâncene desenate cu negru. Mamă-sa, o tipă solidă, cu siluetă destul de drăguţă de altfel, dar cam acoperită de câteva straturi slănină şi şunci, blond-oxigenată, cu cercei de aur în formă de covrig şi şlapi în picioare. Ce credeţi că se apucă ele două de făcut? Aşteaptă cuminţi la rând? Admiră sala de aşteptare?

Nici vorbă, se apucă ele două de bârfit despre cât de proaste sunt asistentele astea şi cum au îndrăznit să le facă pe ele să aştepte în loc să le ia imediat, că şi aşa una dintre asistente nu făcea nimic. Or, femeile acelea două se agitau încontinuu ca toată lumea să se fie în regulă, ca toţi să fie trataţi în mod egal şi cât se poate de eficient. Mi se pare culmea nesimţirii să vină două fufe precum cele două descrise mai sus, să comenteze pe marginea aşa-zisei lor prostii, numai pentru că fundurile lor preţioase nu suportă scaunele din sala de aşteptare pentru jumătate de oră.

Şi ce povestesc eu aici e un singur caz. De câte ori nu ne-am ofticat şi noi dintr-o toană de genul acesta? De câte ori nu am dat vina pe o singură categorie socială pentru probleme? De câte ori nu am generalizat, spunând toţi doctorii, toţi rromii, toţi avocaţii? Departe de mine gândul că toţi aceştia ar fi perfecţi, că toţi şi-ar face treaba aşa cum trebuie, dar ideea pe care vreau să o transmit e alta: Când o să ne vedem noi de treaba noastră, să încercăm noi să schimbăm ceva, în loc să criticăm treaba altora?

Ca un bonus, pe final, vă invit la un material superb despre profesori, pe care dacă vă ajută răbdarea şi cunoştiinţele de engleză, sper că îl veţi aprecia la adevărata valoare.

[link via Victor P]

The jungle in the concrete jungle

Nici nu vă închipuiţi cât succes au aparatele cele noi din Parcul Mare, cele amplasate în aşa-zisul loc de fitness în aer liber. Nu numai că au succes, dar şi trezesc în copiii oraşului instincte ce ţin mai mult de împărţirea teritoriilor în junglă, decât de fitness şi de alte activităţi sănătoase. Spre exemplu astăzi soră-mea a luat o mega-ţeapă, fugind să prindă loc la cel mai dorit aparat din noul amplasament. După aşteptări seculare ce au durat vreo 15 minute, iată că nu mai e nimeni la coadă, nicio ceată nu a înconjurat obiectivul, niciun copil nu pare să se îndrepte spre aparat. Recte, soră-mea începe să grăbească pasul.

Din spatele ei, un prunc o idee mai mic decât ea, se apucă de fugit. Fug ei amândoi cei 10 metri ce îi despărţeau de mult doritul aparat, şi par la egalitate. Suspansul creşte, scena se derulează în slow motion, când... pac, pruncul o înghionteşte pe Floriana, se caţără pe redută şi zâmbeşte victorios. Mamă-sa, la fel de satisfăcută de ce băiat rapid şi deştept are, se bucură şi ea. Să zicem că a fost ghinionul, dar şi norocul Florianei, pe de altă parte. Asta deoarece în momentul când am văzut ce ghiont i-a tras băieţelul cu pricina, am avut un flash cu alte deznodăminte posibile ale situaţiei.

De fapt, aproape că l-am văzut cum i-ar fi pus piedică la soră-mea, i-ar fi înfundat capul în pietriş cu călcâiul şi ar fi întrebat-o printre dinţi "Na, acuma mai vrei pe aparat?". Noroc că soră-mea, obişnuită cu gesturi cavalereşti din partea colegilor de clasă, a căror inteligenţă colectivă nu depăşeşte coeficientul de 60-70, a luat treaba ca o chestie firească.

Stau să mă întreb acum dacă eu sunt singura care a rămas cu gura uşor căscată când am văzut scena. Sunt oare demodată?

Apropo de asta, încă un eveniment notabil a fost cel în care eu, copil ca de obicei, m-am dat pe trambuline cu soră-mea şi s-a apropiat un grup vesel şi cocalaresc de oameni din grupa mea de vârstă. Mai mulţi exprimându-şi dorinţa de a se da pe jucăria copiilor, zice unul dintre ei: "Bă, dacă se dă asta [cu referire la mine, adică] mă dau şi eu". Mai lipsea puţin să zică "Bă, dacă şi vaca asta grasă şi bătrână are voie să se dea, atunci mă dau şi eu"

Lume crudă, subiecte de blog căcălău...

SexEd

Aveam de mult gând să încep o pledoarie pentru educaţia sexuală, and I mean the real deal, nu cele două ore de biologie de a şaptea în care pruncii pufnesc în râs când aud că doamna profesoară, explicând reproducerea la iepuri, spune "penis". Astfel de reacţii, ele însele, ţin de o atitudine cu totul exagerată privind subiectul. Nimeni nu are curajul să vorbească deschis despre acest subiect cu un adolescent? Credeţi-mă când vă spun că un elev de gimnaziu e destul de deştept ca să înţeleagă că sexul este un lucru firesc, fără ca această înţelegere să îl încurajeze neapărat să sară în patul primului venit. De fapt, dimpotrivă, lipsa de educaţie sexuală, falsa pudoare şi vulgarismele învăţate de la copii de aceeaşi vârstă sunt factorii ce nasc monstruleţi.

Citeam un articol deja arhicunoscut despre copilele de 11 ani de pe formul Cool Girl, experte deja în sex oral şi anal [probabil încă virgine, deci, dacă se pot numi aşa], sfătuite fiind de prietenele lor să încerce, precum şi despre prunca de 14 ani care a făcut sex în grup. Iau în calcul posibilitatea ca totuşi citatele lor să fie fake, dar altfel erau tare mândre de personalitatea lor şi de cum îi satisfac ele pe iubi. O fetiţă de 13 ani era confuză că "dacă îşi începe viaţa sexuală, trebuie să o continue mereu?"... Educaţia sexuală corect făcută încearcă să prevină astfel de evenimente, astfel de interpretări prosteşti ale unui subiect aparent prea sensibil. Prea sensibil ca cineva, oricine, să le ia pe fetele astea, să le spună deschis cum stau lucrurile.

Vrem sau nu vrem să recunoaştem, anumite cunoştiinţe sunt necesare a fi dobândite de la o vârstă cât de cât fragedă, şi nu mă refer aici exclusiv la problema actului sexual, ci la a cunoaşte particularităţile mai delicate ale corpului uman. A te cunoaşte pe tine, să zicem. Cred că pentru generaţiile de fetiţe din şcoli, cel mai mult efort l-au făcut companiile de tampoane, care ţin prezentări despre menstruaţie cu scopul de a-şi vinde produsele.

A nu se confunda SexEdul acesta despre care vorbesc eu şi care ar fi bine dacă ar fi implementat şi pe la noi, aşa cum se face prin alte părţi, cu programele abstinence-only, care fac mai mult rău decât bine. Dacă ştiţi Penn&Teller's Bullshit!, poate vă amintiţi şi statisticile care arătau că deşi au fost finanţate cu peste un miliard din dolarii statului american, nu au schimbat cu nimic incidenţa raporturilor sexuale între adolescenţi şi, mai mult, cei care au participat la astfel de programe e mai probabil ca, în cazul în care trec peste jurămintele de castitate, să facă sex neprotejat. Epic fail, dacă pot şi eu să îmi dau cu părerea. [click aici şi vezi şi un mişto făcut de cei de la The Onion]

Concluzii? Da, păi să le trecem puţin în revistă:

  1. educaţia sexuală este benefică, nu încurajează actul sexual ci doar dă informaţii absolut necesare oricărui tânăr care trăieşte atât în universul de faţă, cât şi în mileniul 3.
  2. pudoarea [odios cuvânt] care încojoară subiectul este cât se poate de falsă, dar atât de densă încât cu greu s-ar putea schimba ceva
  3. dacă educaţia sexuală este dată copiilor de "prieteni binevoitori" [la care se va apela oricum în lipsa altor personaje în stare de o discuţie normală], rezultatele sunt dezastruoase.

Ce preferăm atunci? Adolescenţi de 16-18 ani care întreţin raporturi sexuale normale şi protejate, sau minipiţipoance de 11 ani care... [aici am vrut să scriu ceva de tras şi de în c*r, dar şi mama citeşte blogul] de dragul de a-şi păstra himenul intact? Pentru că aşa le-a zis lor o prietenă...

Nu mai poate face omul un banc

Evenimentele lumii reale îmi dau clasă în ultima vreme. Mare pare din ceea ce am glumit şi ce am comentat ironico-sarcastic a fost desfiinţat de ştiri la limita stupidului. Spre exemplu, următorul link de la Mihai Rişca zice că după gripa aviară şi cea porcină, acum vom avea de a face cu gripa canină.

În ritmul în care merg lucrurile, peste 2 ani tot ce am scris aici, pe blog, cu intenţia de fi cât de cât funny va părea o predicţie plină de acurateţe a realităţii.